Misoginism ”a la Sun Communications”

Cine n-a văzut până acum spotul publicitar al celor de la Sun Communications cu testarea fiicei pe 2 luni? Eu, cea care nu prea privesc televizorul,  doar foarte rar, nu am putut să trec cu vederea şi auzul aşa ceva. Ei (cei de la Sun) numesc asta ”ofertă inedită”. Eu o numesc ”sclavie modernă”.  Nu pledez pentru feminism, emancipare sau alte termene folosite în acest secol dar neînţelese de mulţi. Eu pledez pentru stimă, respect, unele drepturi. De mult timp, foarte mult, femeii i s-a recunoscut dreptul de a fi şi ea ”om”, nu doar un obiect. Nu doar ”cea care spală, calcă şi naşte copii”.

Unde este şi ce face CCA în acest caz? Aloooo!!! Acolo nu sunt şi femei? Ele nu au văzut spotul ăsta? Sau pe ele nu le-a afectat pentru că trăiesc ”într-o ţară democratică şi fiecare are dreptul să facă ce vrea” ?

Dacă ar fi acest spot în SUA emis la televiziuni, de mult era să fie scandal. Big big scandal, cum spun ei. O, dar stop! Sun Communication e companie moldo-americană. Aha deci, la ei nu ar îndrăzni, aici – da. Pentru că se poate, iar drăguţii de noi (cetăţenii, Guvernul) acceptăm orice rahat.

Las’că-i bine, merge şi aşa. Oricum sunt destui care mai văd în femeie un obiect pe care poţi să-l testezi două luni după care să-l arunci sau să-l achiziţionezi. Dar nu, eu nu cred aşa.

Mai era un spot publicitar prin oraş, anti-trafic de fiinţe umane care sărea în ochi spunându-ne: ”Tu nu eşti marfă” . Ăsta ne spune că suntem.

Mi-am amintit şi de o expresie la temă, destul de misogină ”Mergeau pe drum un om şi două femei”. Cine poate – să râdă, eu nu prea pot. Pentru că femeile-s tot oameni.

Pa!, eu am plecat în Sierra Leone!

Treceam acum câteva minute prin PMAN şi mă uit: avem un nou ”locatar” în piaţă. Zic opa, devine interesant. Numai că noul locatar nu şi-a adus încă o căsuţă, o cocioabă. Doar un pat mic, din ăla pliant şi cîteva plapume şi pernă. OK zic, o fi vreun protest. Nimic deosebit, mai ales cum el parcă ultima vreme a cam îmbrăţişat această ”profesie”, s-o fi molipsit de la alţii. Că noi din ăştia avem câţiva. Profesionişti, ce mai.

Dar, ajung să aflu peste câteva minute: John Onoje cere apartament de la autorităţi. 

Am muţit. A venit acum mulţi ani (mai bine de 10) din Sierra Leone, o ţară africană. Unde era război civil. Eu le înţeleg pe toate. Sunt tolerantă. Am prieteni de culoare, şi-i stimez. Doar că… oare cum naiba să ai atâta tupeu? Să fii refugiat şi să ceri apartament? A învăţat limba română. Bravo lui!
Acum la muncă! Cine munceşte – are. Şi chiar dacă în Moldova e mai greu, dacă munceşti, tot nu mori de foame. Important să vrei să munceşti. Că cine caută – găseşte. Şi nu cred că toţi ca unul îl refuză să-l angajeze. Dar nu, el nu vrea, pentru că e mai uşor (are exemplu) să faci bani din proteste,  dosare la CEDO.

Şi poate acum cineva îmi va sări în cap, dar ţara mea, şi a ta, şi alui deja nu are atâţia bani să dea apartamente oricui. Pentru că nici eu nu am locuinţă,  nici tu, nici celălalt. Stăm cu chirie. Şi stăm mai mulţi într-un apartament, împărţim. Pentru că asta e situaţia.

Dar eu să plec în Sierra Leone, să protestez, să cer azil, să cer cetăţenie, şi să mai cer şi apartament la urmă… asta e prea de tot. No, vorba lui Urschi: aici răbdarea mea a crăpat.

P.S. Sunt cetăţean şi am şi eu o părere. O atitudine. O limită.

Medicina de rahat din Moldova

Da, medicina din Moldova e de rahat. Şi în rahat. De mult timp. De când medicii nu ai nicio frică de lege. De când a omorî un om, sau chiar un copil, nu e ceva atât de groaznic. Ei padumaeş, cu unul mai mult sau mai puţin.

Dar nu e chiar aşa. Deloc chiar.

Priveam zilele trecute, cu înfrigurare şi un nod în gât,  cum aceşti “profesionişti” au omorât un copil. UN COPIL!!!

Nu credeam că voi scrie despre asta, dar nu pot. Pentru că din cauza a aceloraşi medici era să-mi pierd fratele. În 2002, maică-mea s-a adresat la medici (tot după ce a primit acest sfat de la un alt medic) să-i facă operaţie fiului său, care avea doar 12 ani. O operaţie simplă, pentru că septul nasului era un pic cârn şi dădea mici complicaţii.

Era o zi de marţi. La fel i-au spus că operaţia durează maxim o oră. Însă… peste ceva timp a fost anunţată că nu-l pot trezi din anestezie. Şi apoi a urmat un lanţ de promisiuni că totul va fi OK. Aha, sigur OOOOKKKK. Au dustrus copilul. Era precum o legumă. Paralizat. Nu mişca, nu vorbea, nu mânca. Nimic absolut. Şi asta a durat circa 2 luni, când a început a-şi reveni.

Apoi perioada de reabilitare a fost un calvar. Se chinuia copilul, se chinuia mama. Deşi eram toţi optimişti, în adâncul sufletului toţi  aveam o frică nespusă: nimic nu se va schimba. Dar, cu timpul, totul a revenit la normal. Consecinţele însă nu s-au lăsat aşteptate.

Dar… cine-i va întoarce mamei mele nopţile nedormite? Şi părul cărunt? De ce atât de tânără şi deja are păr cărunt şi riduri? Şi lacrimile? Şi durerile? Dar pentru frate-mio? Sănătatea lui mai e ce a fost? Cu siguranţă nu.

Nu ne-am adresat în instanţă. Pentru că atunci când îţi vezi copilul distrus, numai să te cari în instanţă nu ai chef. Şi apoi, legislaţia nu prevede mare lucru în acest domeniu. Deci, cam fără rost.

De ce aceşti medici nu fac o probă înainte de a injecta anestezia? Ori pentru ei asta e funny?

Şi nemaivorbind că în aceeşi secţie au murit doi copii anterior.

De cine naiba se tem aceşti medici? Asta e menirea lor? Asta au spus când dădeau jurământul? Jurăm să omorâm? Asta aţi spus, nenorociţilor?

Avem nevoie de puţină toleranţă-n plus

În maxi-taxi. Mai exact 160. Nu era aglomerat, având în vedere că era weekend. Toţi pasagerii erau aşezaţi.

O doamnă cu doi copii stătea pe scaunele din faţă. Cel mai mare avea maxim 5 ani, mezinul – maxim 1 an.
Ambuteiaj pe străzile Columna şi Ismail. Dar un ambetiaj de-a dreptul plictisitor. Cred că am stat pe Columna (pe lângă piaţa centrală) nu mai puţin de 20 de minute. Nici pe Ismail nu a fost mai bine. La un moment dat, ăla micu’ începe a face nazuri. Se plitisea copilu’. E şi firesc, dacă un adult nu are ocupaţie (citit sau ascultat muzică/ştiri în căşti) apoi îşi iese din pepeni, ce să mai zici pentru un copil: transpiraţie, miros nu tocmai din cele mai plăcute, etc.

Maică-sa (ingenioasă fumeie :roll:), a scos telefonul mobil, a pus melodia aia cu pinguinii (care mai nou a înlocuit tradiţionala Băsmăluţă pe la nunţi). Destul de enervant, de acord. Mai ales că toată lumea era plictisită şi întârzia undeva. Asta punea încărcătură şi mai mare-n atmosferă.

Ei, nu au trecut mai mult de 5 minute şi, o doamnă destul de agresiv zice:

– da vîkliuchite etu vaşu muzîku. ia ne mogu terpeti eio. voditel’, zdelaite şto-nibudi.

La care mama copilului îi spune destul de calm (dar în română): “Doamnă, copilul plânge, aşa stă liniştit. Mai bine ascultăm cum plânge, sau muzică?”

– da kaneşhna. vaşî deti izbalovannîe, vot kto vaşî deti. voditeli, ia şeass takoe ustroiu. i jalobu napişu.

Desigur, nimeni nu a intervenit în apărarea doamnei. Nici eu (ştiu, sunt lasă :oops:) .
Doamna a închis muzica, copilul a început a plânge  şi şoferul, destul de agresiv i-a zis doamnei sau îşi linişteşte copilul, sau să coboare.

A coborât. Tot nimeni nu a zis nimic.
Am rămas uluită, dar şi fără cuvinte.

Cine are dreptate? Ce se putea de zis/făcut în acest caz?

Fata tatei patrioaie

Mă consider o persoană norocoasă – am părinţi tineri, sănătoşi, liberi în gândire şi acţiune. Nu am fost vreodată impusă să fac ce vor ei – mereu am avut libertatea de a lua decizia după bunul plac. Am vrut să merg la studii în România – poftim, m-au ajutat şi susţinut cum au putut mai bine. Am vrut să muncesc fiind studentă – nu m-au oprit. Iarăşi m-au susţinut, şi nu pentru că nu aveau cum să mă ajute financiar, ci pentru a cunoaşte şi preţui banul câştigat cu “sudoarea frunţii”, cum spune taică-meu. Am vrut să merg la studii de masterat – poftim, dragul tatei, nimic nu te opreşte. Mergi unde vrei. Am vrut să merg la capătul lumii, unde pământul se cutremură ori de câte ori îi doreşte nucleul ori plăcile tectonice – poftim, dar ai grijă ❗ . Nici când s-a întâmplat marele dezastru din 11 martie nu mi-au zis “vină acasă ori te aducem noi cu forţa”. Nu. M-au lăsat să iau decizia după bunul meu cuget şi plac, deşi ştiu că nu puteau dormi de lacrimi şi emoţii.

Analizând toate astea, pot spune că sunt norocoasă. Or, depinde cum văd eu acest noroc. Şi un MULŢUMESC enorm părinţilor mei.

Însă-mi amintesc bine acum 5 ani, când eram proaspăt absolventă de facultate, bucuria şi mândria tatei (şi a mamei, desigur ;)), şi eu verde încă, am zis: eu vreau să mă întorc la Chişinău, vreau să muncesc acasă, vreau să fac multe pentru ţara asta. 

Atunci tăticu-mi zice: vezi şi tu, la Bucureşti ai mai multe şanse, oportunităţile se înzecesc acolo (dacă nu chiar însutesc). Şi uşa spre alte ţări e deschisă, sau cel puţin nu încuiată. Că din Moldova să ajungi departe e mai greu, uneori tre’ să sari peste geam 🙄.

Eu: nu şi nu, vin acasă şi gata, voi răsturna munţii. Nu m-a oprit nimeni, au mai fost tentative de-a mă convinge, dar zadarnice. Poate că-n suflet taică-meu a ştiut ce a ştiut,  poate chiar şi-a spus ah, asta e fata tatei patrioată. Aham, numai că fata tatei nu a fost patrioată, ci patrioaie.

Da, patrioaie, pentru că nu trebuia să vin acasă, nu trebuia să mă gândesc la ţara asta, aşa cum ea nu se gândeşte la mine. Acum o văd şi ţin acolo unde ea (a se citi Moldova) mă vede şi ţine pe mine. Drept acolo – după cum se vede în poză :oops:.