Cele mai frumoase creaţii ale proiectului “Tsunami – imagini pentru Japonia”

Realitatea, evident, este crudă. Pentru că această ţară se mai află la marginea unei prăpastii. Pentru că există o mulţine de imagini, poze, care ne demonstrează că Japonia se scufundă într-o criză fără precedent. Creatorii comunităţii CFSL, o comunitate de designeri, ilustratori, scriitori de benzi desenate, a avut ideea excelentă a proiectului ”Tsunami – imagini pentru Japonia”. Scopul – să arate realitatea un pic altfel. Un proiect unde, toată lumea care are un pic de talent, poate veni şi expune opera sa sau ce-l inspiră situaţia actuală din ţara soarelui răsare. Aceste opere vor fi scoase la licitaţie şi apoi, o operă colectivă va aduna toate fondurile ce vor fi donate la Giveasia.org. Un alt mod de a vedea realitatea.

Sursa: http://www.topito.com/

Advertisements

Japonia acum, reînviată din cenuşă

Au trecut 8 luni de când a avut loc cutremurul masiv şi tsunami, care a devastat coasta de nord-est a Japoniei. În jur de 20.000 de oameni sunt morţi sau dispăruţi. Mai mult de 800.000 de case au fost complet sau parţial distruse. Catastrofa a ruinat întreprinderi, drumuri şi infrastructură. Societatea japoneză Crucea Roşie estimează că circa 400.000 de oameni au fost strămutaţi.
Chiar jumătate de an mai târziu, puteam observa că există semne vizibile de progres. O mare parte din moloz a fost îndepărtat sau cel puţin adunat în grămezi mari. În oraşul-port Kesennuma, multe dintre bărci aduse pe străzi de tsunami au fost scoase din oraş. Majoritatea persoanelor evacuate s-au mutat din sălile de sport din licee în adăposturi temporare sau apartamente.
Agenţia de ştiri Kyodo News (Japan) a distribuit un grup de fotografii uimitoare: o combinaţie care arată trei scene. Prima scenă este chiar după cutremur şi tsunami, apoi trei luni mai târziu şi, în final, modul în care arată acum.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Wakabayashi, Sendai.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Kesennuma.

 

Nordul Japoniei, Prefectura Miyagi, Natori.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Ishinomaki.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Iwate, Otsuchi.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Iwanuma.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Iwate, Otsuchicho.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Kesennuma.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Aeroportul Sendai.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Ishinomaki.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Miyagi, Higashimatsushima.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Fukushima, Portul Matsukawaura în Soma.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Iwate, Rikuzentakata.

Nord-estul Japoniei, Prefectura Fukushima, Iwaki.

Am încredere în Japonia, chiar după 11 martie 2011

De 10 zile lumea parcă s-a întors cu fundul în sus. Pământul și apele s-au supărat. Mama-natură se răzbună pe omenire. E groaznic ce se întâmplă. De când s-a abătut nenorocirea peste Japonia, parcă a venit începutul sfârșitului. Cutremur, tsunami și, de parcă asta nu ar fi de ajuns acum avem și pericol nuclear mondial. Și toate în același loc. Oare Dragonul lui Haruki Murakami și-a îndeplinit misiunea? Cu toate acestea, timp de aceste 10 zile nu am văzut popor mai unit, mai rezistent, mai puternic și mai calm. Calm spune pentru că în fața unei catastrofe ca cea întâmplată în Fukushima – nu cred că există vreun popor care ar putea gândi la rece cum o fac ei. În timp ce ziarele, canalele de televiziune, orice sursă de informare bubuie că s-ar fi întâmplat sfârșitul lumii, apocalipsa cum am citit undeva pe net, aici lumea luptă din toate puterile să-și revină. Și nu prea vezi pe fețile oamenilor disperare. Îngrijorare, compasiune, dorință de a ajuta, și multă multă dăruință și înțelegere. E uimitor cum acești oameni sunt educați, crescuți. De parcă sunt antrenați din fașă să poată face față asemenilor situații.

Și tind să cred că, precum a fost Hiroshima și Nagasaki, precum a fost pentru ei al doilea război mondial, Japonia a reușit nu o dată să reînvie din cenușă precum Pasărea Phoenix. Tocmai de aceea cred în oamenii de aici, tocmai de aceea am încredere în ei. Tocmai de aceea încă mă aflu aici și nu-s acasă, cum au făcut mulți străini, plecând departe cu primul avion găsit. Pentru că nu cred că acest guvern chiar riscă atât de mult populația sa ascunzând adevărul cum speculează presa. Nu cred și basta.

Fiecare popor, cu cât mai departe se află de Japonia, cu atât mai mult se bucură în sinea sa că nu s-a abătut așa nenorocire peste ei, că nu are legătură cu oceanul, că nu are centrale nucleare, etc.

Situația e stresantă. Multe influențe de peste tot. Cum a fost Japonia zilele astea descreditată, iubită, pârâtă, sufocată, trădată, ajutată, etc. (că nu mai am adjective acum în cap), nu cred că a mai fost vreodată. Rusia si SUA, alte state și organizații au interesele lor. Presa, ca de obicei, înflorește și înzorzonește mai ceva ca baba Ileana din satul Stuchițîi Vechi. Dar culmea e că lumea crede. Orice. Dacă e scris pe net, deci e adevărat. Mamele, rudele, prietenii, familiile cetățenilor străini aflați aceste zile în Japonia își ies din minți, și încearcă prin toate mijloacele posibile și imposibile să cerșească promisiunea că mâine luăm avionul și venim acasă. Dar nu e atât de simplu tot. Nu, nu. Și mai ales pentru că eu mai cred în acești oameni că știu ce fac. Iar această situație, cu siguranță va fi o lecție pentru întregul mapamond. Și, dacă Doamne ferește, oricum dezastrul, nenorocirea se întâmplă cu aceste reactoare nucleare, nu voi fi dezamăgită. Deloc. Dar, Dumnezeu e mare și nu va permite așa ceva. E prea mult pentru ei. Și nu pentru că nu ar putea suporta și trece peste, ci pentru că nu merită. Japonezii, văzuți cu ochii mei, nu fac rău nimănui pentru a fi pedepsiți în așa hal.

Am scris mai demult o istorioară care cred că acum e momentul potrivit s-o public. Am numit-o atunci Arta perseverenței. O aveam în draft și nu știam când s-o scot de pe rafturile colbăite. Ei, acum i-a venit timpul. Cred eu.

Japonia are o populaţie de aproximativ 130 milioane, cu o densitate de aproximativ 337 de locuitori pe km pătrat. Şi aproximativ 3/4 este acoperită de păduri montane, ceea ce nu este deloc potrivit pentru agricultură.

Prin urmare, foarte multă populație locuiește în apropierea apelor. Deci, peștele este una din mâncărurile de bază ale Japoniei.

Și, de curioasă băgăcioasă ce sunt, nu am putut să nu cercetez care este secretul și cum au ajuns japonezii să iubească atât de mult peștele (nu că nu ar fi gustos sau nu mi-ar plăcea, dar aici orice e bazat pe pește). Astfel, am aflat că aproape fiecare universitate din Japonia are un colegiu sau departament, sau facultate în acest domeniu. Ba mai mult, există o universitate specializată doar pe studierea peștelui. În plus, există mai multe organizaţii şi instituţii de finanţare a cercetărilor privind această comoară.  Nu e de mirare, că în urma pescuitului japonez, se cumulează circa 15% din totalul stocurilor de pește din lume, ocupând al doilea loc după China.

Colindând revistele, web site-urile și alte surse disponibile, am dat peste o legendă despre pescuitul și perseverența japoneză, care aș fi vrut s-o împart.

De zeci de ani nu mai venea nici un pește în apropiere de plajele Japoniei. Pescarii au încercat să rezolve această problemă mergând în larg să pescuiască. Cu timpul, bărcile s-au înmulțit, gurile ce vor de mâncare la fel, și prin urmare pescarii sunt nevoiți să meargă din ce în ce mai departe de țărm pentru a găsi pește. Dar acest fapt ducea ca timpul între prinderea peștelui și sosirea acestuia la țărm să crească, ceea rezulta vinderea peștelui în stare mai puțin proaspătă. Pentru a rezolva această problemă, navele de pescuit au început să care cu ei frigidere şi congelatoare în care peştele prins era pus imediat. Acest lucru a dus la creșterea mărimii bărcilor, a distanței dintre locul de pescuit și țărm, precum și a timpului petrecut departe de casă.

O fi aceasta o problemă? Da, desigur!

Acum peștele nu mai ajunge la țărm în stare proaspătă. Pentru că acesta este păstrat în congelatoare și frigidere, oamenii trebuiau să consume pește congelat, nicidecum proaspăt. Deci, prețul peștelui va scădea, deoarece acesta numai e proaspăt. Și care este aici problema? Problema e că prețurile atât de joase vor duce la dispariția dorinței pescarilor de a mai aduce pește la țărm, fără nici un profit. Deci, o altă problemă, nu?

Dar, japonezii mereu au o soluție. Navele de pescuit au început să care cu ei bazine mari care, fiind umplute cu apă și apoi cu pește, pentru ca acesta să fie păstrat proaspăt până ajunge la mal, apoi să fie vândut la fel proaspăt. Nici o îndoială, o idee inteligentă. Dar, cât poate dura aceasta? Sigur, nu la infinit.

Ei au descoperit că pește ținut în bazine, având un spațiu limitat de mișcare și fiind foarte aglomerat, devine leneș și inactiv. Astfel, gustul peștelui este diferit de cel proaspăt din mare.

Cum sunt japonezii? Ei se plâng mereu? Ei se resemnează ușor și acceptă situația așa cum vine? Nu! Dar, cum oare să facem pescarii satisfăcuți? Cel puțin o soluție va exista în mințile japonezilor. Au prins un rechin mic și l-au pus în bazinul cu pește. De frică, peștele a început să se miște, pentru a se salva de rechin.

Astfel, provocările mereu produc mișcare, dorința de supraviețuire. Asta au urmărit pescarii – să ajungă pe țărm cu pește proaspăt, plin de viață și să poată fi vândut la preț bun. Nu există îndoială că rechinul va mânca câțiva pești. Dar numărul acestora va fi nesemnificativ și nu merită a fi menționat. Ceea ce li s-a întâmplat peștilor din bazin este cu siguranță ceea ce ni se întâmplă nouă în viață – inactivitatea și lenea pot fi alungate doar prin provocări și situații când trebuie să găsim soluții de supraviețuire. Oare provocările sunt cele ce ne fac să fim mai activi în munca noastră? Sunt ele cele care ne țin mereu treji, într-o mișcare permanentă? Succesul nu poate fi obținut într-o viață ușoară, fără provocări. Deci să ne folosim de talentele, abilitățile, potențialul și resursele cu care am fost înzestrați pentru a pentru a crea ceva diferit față de ceea ce fac oamenii leneși. Încercați să vă imaginați că aveți un rechin în spate, mereu vă fugărește pentru a vă mânca, și atunci veți vedea care sunt limitele progresului Dvs. Sunt nelimitate 😉 . Oare nu considerați că e suficient de provocator pentru a progresa în viață? Situațiile dificile produc aspirații înalte.

Celebrul Charlie Chaplin, a menționat în memoriile sale o situație despre un prieten al cărei fabrici a vizitat-o. Acesta a văzut pe biroul prietenului său o poză mare, înrămată foarte prețios, având fotografia unui bărbat ce transmitea cruzime și aroganță. Charlie și-a întrebat prietenul dacă acesta este cumva tatăl său. Răspunsul a fost foarte straniu: Nu, este proprietarul fabricii rivale nr.1 al fabricii mele. Am început a munci în această fabrică și el m-a făcut să gust din amarul vieții. Și păstrez această poză pentru a-mi aminti mereu că dacă voi fi mult prea leneș pentru a munci aici, voi fi nevoit să muncesc la fabrica lui.