Medicina de rahat din Moldova

Da, medicina din Moldova e de rahat. Şi în rahat. De mult timp. De când medicii nu ai nicio frică de lege. De când a omorî un om, sau chiar un copil, nu e ceva atât de groaznic. Ei padumaeş, cu unul mai mult sau mai puţin.

Dar nu e chiar aşa. Deloc chiar.

Priveam zilele trecute, cu înfrigurare şi un nod în gât,  cum aceşti “profesionişti” au omorât un copil. UN COPIL!!!

Nu credeam că voi scrie despre asta, dar nu pot. Pentru că din cauza a aceloraşi medici era să-mi pierd fratele. În 2002, maică-mea s-a adresat la medici (tot după ce a primit acest sfat de la un alt medic) să-i facă operaţie fiului său, care avea doar 12 ani. O operaţie simplă, pentru că septul nasului era un pic cârn şi dădea mici complicaţii.

Era o zi de marţi. La fel i-au spus că operaţia durează maxim o oră. Însă… peste ceva timp a fost anunţată că nu-l pot trezi din anestezie. Şi apoi a urmat un lanţ de promisiuni că totul va fi OK. Aha, sigur OOOOKKKK. Au dustrus copilul. Era precum o legumă. Paralizat. Nu mişca, nu vorbea, nu mânca. Nimic absolut. Şi asta a durat circa 2 luni, când a început a-şi reveni.

Apoi perioada de reabilitare a fost un calvar. Se chinuia copilul, se chinuia mama. Deşi eram toţi optimişti, în adâncul sufletului toţi  aveam o frică nespusă: nimic nu se va schimba. Dar, cu timpul, totul a revenit la normal. Consecinţele însă nu s-au lăsat aşteptate.

Dar… cine-i va întoarce mamei mele nopţile nedormite? Şi părul cărunt? De ce atât de tânără şi deja are păr cărunt şi riduri? Şi lacrimile? Şi durerile? Dar pentru frate-mio? Sănătatea lui mai e ce a fost? Cu siguranţă nu.

Nu ne-am adresat în instanţă. Pentru că atunci când îţi vezi copilul distrus, numai să te cari în instanţă nu ai chef. Şi apoi, legislaţia nu prevede mare lucru în acest domeniu. Deci, cam fără rost.

De ce aceşti medici nu fac o probă înainte de a injecta anestezia? Ori pentru ei asta e funny?

Şi nemaivorbind că în aceeşi secţie au murit doi copii anterior.

De cine naiba se tem aceşti medici? Asta e menirea lor? Asta au spus când dădeau jurământul? Jurăm să omorâm? Asta aţi spus, nenorociţilor?

Advertisements

Autobuzele şcolare japoneze

În timp ce autorităţile noastre se bat cap în cap cum să asigure autobuze şcolare pentru elevii care au rămas fără şcoală în sat/comună în procesul de implementare a aşa-zisei “reforme educaţionale”, în Japonia copiii au parte de aşa ceva.

Şi oare unde e dreptatea? De ce copiii noştri nu merită aşa autobuze? Că doar constituţia ah draga de ea 🙄 ne asigură dreptul.

Se poate şi altfel

În Moldova toamnele-s bogate. Bogate în nunţi, în special. Şi frumoase-s nunţile-n Moldova. Miresele parcă-s la competiţie: eu să fiu cea mai frumoasă, cea mai atrăgătoare, să am unghiile cele mai false originale, machiajul cel mai scump, chiar dacă se sperie toţi de mine în vogă, maşina şi nu doar 😳  cea mai lungă, buchetul cel mai cel mai … colorat (aici nu am mai găsit altă descriere, nu am fost la o nuntă de ceva timp). Şi nu în ultimul rând, fiecare mireasă vrea să fie cea mai originală.

Originalitate care, la miresele moldovence se înţelege foaaaarte diferit.

Şi să fim lucizi: deja nu ne mai uimeşte aproape nimic. Maşini şi carete chiria cărora este egală cu un salariu mediu pe economie, rochii sofisticate comandate de peste hotare, preţul fiind straaaaşnic, cel puţin pentru mine, flori frumoase şi care nu rezistă nici măcar până la dezbrăcatul miresei.

Totuşi, mai este ceva care ne uimeşte. Şi e uimitor anume pentru Moldova. O mireasă, care nu a fost egoistă şi dornică de toată atenţia şi darurile doar pentru ea, s-a mai gândit şi la alţii. Şi anume la copiii din orfelinate.

Cum? Simplu. Cu bunătate. Cu mărinimie.

A anunţat toţi invitaţii ca, în loc să vină la nuntă cu flori, să aducă jucării de pluş. Şi a spus-o foarte serios. Şi invitaţii au luat-o în serios. Şi a adunat jucării de pluş în loc de flori. Şi a fost şi ea fericită, şi a făcut şi nişte copii să zâmbească.

Puţini se gândesc la copiii care, fără vreo vină, sunt lăsaţi în voia sorţii de părinţi. De părinţii care au ştiut doar de plăcerile trupeşti, iar de responsabilitate au uitat. Unii au poveşti şi mai triste, părinţii cărora nu mai există. Şi îmi surâde inima când aud povestiri de acest gen, despre persoane care se gândesc la cei mai trişti ca noi.

Da, nasc şi la Moldova oameni.

Da, se poate şi altfel.

O zi fericită printre copii japonezi

Unicul ingredient important în succesul japonez pare a fi atitudinea față de muncă. Aici, există reguli peste tot, există un mod corect de a le face pe toate. Regulile predomină oriunde și în orice. Instrcuțiunile la fel, nu lipsesc niciodată.

Succesul se învață de mic copil fiind, încă din băncile școlii elevii japonezi sunt obișnuiți să muncească. De curând am fost în vizită la o școală elementară japoneză (publică). Nimic deosebit, aș spune. Dar, imediat cum am intrat în prima clasă, mi-a sărit în ochi ceva:

Deci, cred că nu mai e nevoie de comentarii aici.

Toți, absolut toți, fără vreo excepție poartă uniforme, au același fel de încălțăminte iar ghiozdanele nici nu se pune problema de a se diferenția cumva. Toți le au la fel. Discriminare zero.

Mănâncă toți în clasă, împreună. În fiecare zi câțiva elevi sunt de serviciu pentru a servi mâncarea celorlalți. Sunt învățați să muncească. Fără să li se spună de fiecare dată ce și cum trebuie să facă. Ei știu deja ce au de făcut.

Și, pentru că au nevoie de un exemplu, desigur, profa nu se deosebește cu nimic. Mâncarea e gustoasă 😉 .

În pauza mare, după ce mînâncă, au de făcut curățenie. În clasă, pe hol, peste tot. Și nu e cum mă țin eu minte, doar 2-3 elevi își aveau această datorie, ci fiecare își găsește o ocupație, o să mă repet, dar iarăși fără indicațiile învățătoarei. Pur și simplu sunt educați conștiincios că ceea ce fac e spre binele lor. După care, au voie să meargă să se relaxeze. Și nu stau la taclale, de obicei, ci fac mișcare. Aleargă, sar coarda, bat mingea, orice. Sunt foarte activi. Am încercat și eu să țin pasul cu ei, dar… anii m-au trădat 😳 .

Anul școlar începe în aprilie, fiind divizat în 3 trimestre. Vacanțele sunt scurte. Chiar vacanța cea mare e doar o lună. Celelalte 2 vacanțe sunt de aproximativ 2-3 săptămâni. Și, colac peste pupăză, au atât de multe teme în timpul vacanțelor, încât sărmanii elevi nu simt diferența dintre perioada de școală sau vacanță. Când vine timpul de a merge la școală, cultura și atitudinea nu le permite să vină cu temele nefăcute. Nici nu se pune problema. E o rușine pentru ei.

Nu pot să spun că e un sistem perfect, dar cu siguranță e unul bunicel, productiv. Fără iz neplăcut.