Ce este prietenia

 “A friend is a substitute to kill your time with only when you’re single.”

(from Karei’s “the Devil’s Dictionary”)

Mă tot bântuie deseori întrebarea ce e aia prietenia. Vremurile s-au schimbat, competiţia şi supraveţuirea sunt ceea ce vedem în ochii fiecăruia din noi. Goana după bani, interese, putere, şi alte valori deseori pune în umbră sentimentul ăsta numit prietenie.

Mai nou, am auzit că prietenia e bazată pe interese. Iar interesele pot lua diverse forme: materiale, necesităţi morale, profesionale, etc. Însă dicţionarul pomeneşte de interese doar în ultima definiţie când e vorba de prietenie:

PRIETENÍE, prietenii, s. f. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciție, prieteșug. ♦ Atitudine plină de bunăvoință, prietenoasă față de cineva. ♦ Legătură între grupuri sociale, între popoare, între țări bazată pe aspirații, năzuințe, interese comune.

Şi tot căutând prin experienţe, analizând, am dedus câteva idei.

  • sunt prieteni care apar atunci când îţi este greu în viaţă. şi când durerea a trecut, nu mai ai nevoie de ei. şi-i arunci. sau dispar ei, precum un înger păzitor.
  • sunt prieteni care, oricât nu ar trece timpul, vei putea să te bazezi pe ei. chiar dacă nu i-ai văzut câţiva ani. când te revezi cu ei, ai impresia că nu aţi fost niciodată departe unul de celălalt. iar o neînţelegere trece uşor, chiar fără a căuta vinovatul.
  • sunt prieteni care apar nitam-nisam, parcă simţi nevoia lor. iar când îţi găseşti iubit(ă), nu mai ai nevoie de ei, dispari din viaţa lor. acum golul a fost umplut de altcineva. sau poate fi şi viceversa.
  • sunt prieteni cu care vorbeşti rar, despre lucruri banale, fără a intra în intimităţile unul altuia. însă ştii, eşti sigur că te poţi baza oricând pe acea persoană. şi că nu te va trăda niciodată.
  • sunt prieteni pentru care nu contează cum arăţi, nu contează ce orientare sexuală ai, lor nu le va fi ruşine să meargă cu tine alături pe stradă.
  • şi prieteni care cu prima ocazie îşi vor arăta colţii, te vor trăda.

Veţi spune că ăştia din urmă nu pot fi numiţi prieteni. De ce nu? Doar prietenia nu este ceva definit pe termen scurt, mediu sau lung. Odată ce a existat acest sentiment, a existat şi prietenia.

Unii categorisesc prietenii în: adevăraţi şi falşi nu. Oricum sunt prieteni.

Alţii numesc prieteni doar câţiva oameni, maxim 5 pe tot parcursul vieţii, dar care sunt prieteni de încredere.

Iar cea de-a treia categorie are mulţi prieteni, dar până la urmă majoritatea trag în ţeapă, pentru că cineva a fost naiv cândva.

Am privit filmul La vie en rose despre viaţa unei mari cântăreţe – Edith Piaf. Mi-a plăcut mult filmul. Şi mi-a plăcut şi mai mult atitudinea sa faţă de prieteni. Într-un ultim interviu a fost întrebată: “Care sunt prietenii Dvs. cei mai fideli?”. Răspunsul a fost unul pe măsură: “Prietenii mei toţi sunt fideli.”

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.
Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.
Şi atunci, care este leacul?
Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯
Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?
Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?
Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.
Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.
Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.
Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.

Ce nu este familia

Mulţi au scris despre ce este familia, mai pe înţelesul lor, mai de prin cărţi luate fiind definiţiile. Unii au încercat să dea sfaturi cum tre’ să faci să ai o familie fericită. Eu nu am familie. Nu am familia mea, am vrut să spun. Dar am crescut într-o familie, desigur.

Fiecare are percepţiile sale, definiţia sa, imaginea sa despre ce este familia. Eu însă mi-am făcut o imagine ce nu este familia, în special familia modernă.

  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, nu te grăbeşti să mergi acasă, ci ai prefera o cafea sau bere cu prietenii
  • nu este familie atunci când petreci mai mult timp pe twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare decât cu partenerul de viaţă
  • nu este familie atunci când partenerul de viaţă află de problemele sau bucuriile tale de la alţii, sau mai rău, de pe net (twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare)
  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, preferi să chemi un prieten să te conducă acasă, decât să faci o plimbare alături de el/ea
  • nu este familie atunci când te plângi că eşti în depresie, ai o viaţă de rahat, etc. etc., şi scrii despre asta peste tot, în loc să cauţi rezolvare împreună cu el/ea (la bine şi la rău împreună, parcă aşa era, nu? :roll:)
  • nu este familie atunci când îţi pui ţâţele pieptul pe net ca avatar, să admire toţi, mai puţin bărbat-tu, că el nu are twitter, şi nu poate afla, nu?
  • nu este familie atunci când înjuri ca la gura cortului, crezându-te un model pentru copilul tău
  • nu este familie atunci când porţi grija altor cupluri/familii, în timp ce în cuibuşorul tău culoarea roz s-a transformat în gri de ceva timp bunişor
  • nu este familie atunci când preferi să faci orice, numai nu o oră de desen sau citire cu odrasla ce te vede şi aşa, doar câteva ore pe săptămână. Că oricum copilul creşte, nu s-a opri acum de crescut de la aşa un fleac, nu? 👿
  • nu este familie atunci când tu nu vrei o familie, ci eşti nevoit s-o ai.
Trist, dar adevărat 😐

Cum decurg examenele gimnaziale: ai copiat, ai luat 5 şi pe urmă mai mergi şi la liceu!!!

Am primit acum câteva zile un e-mail de la o proaspăt absolventă de gimnaziu. Deși, după povestirea relatată, este un caz din mediul rural,  nu cred că-n orașe sau chiar municipii situația e mai bună.

Mda…poate părea ceva paranormal însă aşa e Moldova. Într-o ţară unde speranţa e în tineri !!!

Deci să începem cu începutul 😉 Anul acesta am avut marele noroc să dau examenele de cl. IX. Am avut examen la franceză şi bineînţeles română şi mate şi singura concluzie la final ….numai denumirea din ele “examene”!  Dezgustător fapt că ele pot conta când vei dori să pleci undeva la studii (nu în Moldova 😉 )

I . Primul examen…MATE….frică , emoţii, oboseală. Început la ora 9:00 şi sfârşit la 11:00. Dar el se începuse mai’naite, cu certuri, că lipsesc florile ,că nu avem două radiouri pentru a auzi cum  să deschidem  plicul cu teste  (ceva inutil, pentru ca aveam deja unul ?! Din principiul “las’ să fie!”), că nu au profii apă pe mese şi tot aşa . Se dăduse startul. Cum au ieşit la iveală testele s-a început forfota , pe cine şi cum să ajute? De unde să copiem ? şi aşa mai departe …..acest examen nu semăna nici a oră de clasă (mai rău)! Spre final intră profa de mate la noi şi începe a controla şi explica testele!

Mda….asta da ,zic şi eu “examen”!!!

II.  Al doilea examen ….Limba Română….linişte ,fără stres şi chiar puţină veselie! ”Ca ne ajută doar!” . De cum s-a dat startul a început forfota copiatului , ajutatului! Nimic ieşit din comun! Şi la final un simplu “Tăt as şie ghini”!

III. Al treilea examen …Limba franceză… deja era ceva presiune ,era totuşi o limbă străină, unii (printre care şi eu) au început să-şi facă ceva ”fiţuici” (mesaje în tel. mobil ;)). Vin la şcoală ,mă întâlnesc colegii , nici vii nici morți ! Şi aflu tragica veste “Avem observator de la raion“. Mda…la început mi s-a părut o situație fără ieșire, mai bine spus “tragică ,îmi tremurau picioarele ,transpirau mânile şi aveam un monolog grozav  😀  “Că uite, cum aşa, tocmai la franceză ,de ce nu la româna?!  Şi ce mă fac ? Cum copiez? Cum îmi ajut colegii? (deşi nu cred că cineva se mai gândeşte şi la asta atunci*) Pe ce notă voi da? Nu știu nimic!” Era o liniște grozavă stăteam ca mielușeii în bănci, nu se mai auzeau forfote de râs, toți serioși . Cu lacrimi în ochi toți erau în așteptarea catastrofei care urma sa aibă loc. Fusesem preîntâmpinaţi (mai bine zis speriați) ca daca ne prind copiind se va anula examenul. Deci, se da startul ! Succese! Uf….ce observator! Îmi părea ca mor când am văzut ca au trecut deja cinci minute şi nimic, nici n-a ieșit din clasa! Dar speranța moare ultima ! Mai trec vre-o cinci, şi minune, observatorul iese îndepărtându-se la o distanţă majoră  de clasele unde se petreceau examenele rămânând pe coridorul larg discutând cu profesorii prezenți . Mmm…..zburam de fericire , repede telefonul (aveam scrise în el mesaje cu temele fundamentale la examen), mi se zbătea inima în piept mai ceva ca la iepure! Auzim pași pe coridor, repede toți la locuri, foiţele ascunse la ciorap ,telefonul în sân, credeam că inima nu-mi mai rezistă, ca acuși gata-gata şi-mi sare nebună din piept şi în cap doar un singur gând “Numai să nu mă prindă” . La final nimeni 😀 . Avem noroc! Eram pregătiți. Avem  un manual de franceză ascuns într-o geantă printre  haine ,un dicționar pe geam printre flori , colegul din faţă avea ceva fiţuici la ciorap, eu –  telefon şi cum se făcea liniște pe sală ieşeau la iveală tot ceea ce dădea viață elevilor :d cum ceva pași săream toți la locuri în bănci :p . Colegul din spate avea şi el tel. mobil şi era sunat de către maică-sa (profesoară ) şi-i dicta gramatica 😀 . Se aud pași, toți la locuri, intră directoarea ,aduce răspunsurile la gramatică , şi pentru colegul din spate, avea o foiţă aparte unde doamna profesoară ii scrise şi eseul (îi făcuse tot testul 😀 ). Aveam şi doua profesoare observatori , parcă nici nu existau (sincer nici nu le-am observat în timpul examenului). Una din ele avea şi ea o fată în clasa paralelă şi găsise intr-un îndrumar tema la eseul din examen….repede scris pe foită , în următoarea secundă foiţa dată directoarei, iar apoi directoarea o transmise elevei. Când încercam să mai privim şi prin carte mai ziceam observatorilor să stea de pază (ca nu cumva să ne prindă).  Sfârșitul se apropia, stăteam  toți ca disperații în baci şi tot ne uitam prin test  (alții mai căutau ceva sa copieze ), dar oricum tensiunea cea mare trecuse deja :d . Auzim vocea observatorului  “Mai aveți 5 min.” Am terminat ! L-am dat ! EXAMENUL!!!! Huuu…..am ieșit din clasă, mi-am șters fruntea şi am pornit-o afara “la aer” 😀 . Cum ieșisem am felicitat profesorii , directoarea, (felicitat pentru ce??? 🙄 *) le-am înmânat câte un buchet de flori şi unul evident i-am dat şi observatorului de la raion cu un sincer MULŢUMESC! Eram toți afara cu un zâmbet pe fata care trecuse deja de  urechi  :D. Copiasem pentru prima dată şi evident a fost ceva ireal de greu pentru mine :d , însă ce nu face elevul  :d . Cred că nu voi uita niciodată acea frica “ca poți fi prins” !

Așa, examenele le-am dat …iuhuuu…. :D. Venise timpul distracției ! Eu mi-am spus  “Mă distrez bine ca apoi să pot compensa plânsul când voi afla notele”. Trecuse ceva timp….așteptam rezultatele …mă suna colegii :“Mâine la scoală , aflăm notele”. Mda…această noutate mă puse pe gânduri  “şi dacă am  5 , dacă le-am dat rău”. Pe mine notele nu mă afectau de loc, însă pe părinți “strașnic”, aici venea legea compensării :d . Deci, mă aștepta ceva dezastruos ! Mi-am luat inima în dinți şi am pornit spre scoală . Acolo se adunaseră deja toți colegii frumușel, triști (mai ceva ca la mort ). Toți stăteau cu capul în jos , unde şi unde se auzea şi câte un glas jalnic “şi dacă nu l-am dat“. Eram în suspans , aşteptam. La ora 11:00 intră directoarea şi postează notele . Atunci se începuse adevărata tragedie , era omor adevărat , niște rezultate “supranaturale”. La  română erau 12 note negative, la franceză niciuna “Mersi directoarei 😀 care ne dădu-se gramatica la toți şi ne era garantata  nota 5”, iar la mate ceva mai binișor dădusem, erau mai puține note negative.

A început verificarea testelor pentru ca mai  apoi să dăm la contestare. Era o atmosfera tensionată , elev care abia scrie, luase 6, iar altul ce mai lucrase ceva în timpul anului dă pe nota 5, se iscase o mică ceartă ,iar ca răspuns profa zice “ce să vă fac, daca nici a copia n-aţi putut”.  Am dat unele contestări , dar când să vedem testele la mate directoarea spuse că profesoara de mate lipsește şi că nu ne dă testele “Pentru ce vouă ,parcă ați ști ceva ?!” Zic “Bine, dar când le vom putea vedea?“ Ea: “Nu știu !” şi cu asta s-a închis discuția . În acea zi începeau deja să se formeze clasa de liceu, toți profesorii , diriginta încercau sa convingă copiii sa rămână la liceu ,caci erau nevoiți sa formeze măcar o clasă. Să nu pună în pericol soarta liceului, pentru aceasta erau rugați chiar şi cei cu note de 4-5 sa rămână să-şi continue studiile. Toți se purtau frumos cu ei (nici nu auzeai cuvântul “prostule “sau înjurături,  ca la ore ) “Hai rămâneți ca noi o să vă ajutăm” (mai nu ziceau că vor pune note gratis sau vor învăţa pentru noi),numai sa rămână elevii! Însa, personal nu văd nici o logică în formarea unei clase liceale pe baza elevilor cu note de 4-5 şi vre-o doi cu note mai mari , de ce să mai piardă acei copii încă 3 ani, așa în zadar de dragul “şcolii”, că oricum BAC-ul nu-l mai dau ei. Şi oare ce fel de profesor ești tu dacă îl îndrumi pe elev pe-o cale greșita? Numai ca tu sa ai câteva ore în plus (şi respectiv salariul mai mare ). Astfel,procedând așa îmi zic: ”Du-te, nu mai sta“. Nu “stai, nu pleca” ❗

Ok, nu poți învăța, pleci la o scoală profesională şi peste un an-doi ieși cu o profesie şi ai șansa la o supraviețuire decentă .Asta ar fi soluția, dar așa mai piezi timpul, mai cheltui şi bani (de unde note ?!), iar asta tot în folosul profesorului 😀 .

A doua zi am vrut totuși sa-mi vad testul şi îl sun pe un coleg (cel cu mama profesoară), îl întreb de testele de mate “Ce facem?” şi el îmi zice: ”Eu deja am fost la scoală, mi-a văzut testul şi împreuna cu profa de mate am data  la contestare “ păi zic şi pe noi de ce nu ne-ați  anunțat ,dar poate reușesc şi merg acum la scoală ? EL “nu, că nu vei găsi pe nimeni (directoare deja plecase sa dea contestările)”.Am rămas puțin surprinsă şi dezamăgita pentru că, chiar vroiam cel puțin sa-mi vad testul ,chiar şi fără profa. Mi-am zis “nu-i nimic (eram satisfăcuta de nota oricum)”.

După toate acestea ,la final am tras concluzia :

Mai bine scriam toți așa cum puteam (fără ajutor) sunt sigură ca aproximativ tot aceleași note aveam (excepție la franceza erau şi note negative) şi nu era nici o certă, şi nici elevi nesatisfăcuți de notele lor. Oare cine se face vinovat de această situație? De mită, de corupție? Deoarece încă din băncile şcolii copiii învață şi văd cum să dea mita, cum să se descurce în viața în mod ilegal (care la noi în Moldova îl practici sub un risc minim “ca vei fi prins” şi care la sigur dă rezultate), cum  să-şi  urmeze scopul şi să acționeze doar în favoarea lui fiind indiferent de  cei din jur ?

Deci mai avem mult până la dreptate, până la o schimbare, generațiile viitoare nu prevestesc nimic mai bun (și chiar mai rău). Visul, însa nu are limite, poate azi NU, dar mâine sigur nu va fi  la fel, poate avem şi noi șansa  “la o minune” , poate se vor întoarce toți acei “intelectuali” care au plecat din ţară, poate vor aduce ei o altă mentalitate, poate tinerii care pleacă la studii peste hotare (România şi alte ţări) vor aduce schimbarea.

LecKtra “

* – comentariile Dindinei

Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori

ap ce, o murit Aomame ori nu?

și Tengo? ce e de viața lui? o ajuns la treij’ de ani și nu știe ce e de viața lui… nici măcar curaj să afle adevărul despre maică-sa, ori să-și caute marea iubire, dispărută în necunoscut acum 20 de ani nu are…

cu aceste întrebări, frustrări char, am închis cartea lui Murakami – 1Q84

da, Murakami și stilul său aparte – de multe ori îmi dădeam seama că de fapt e fantastic când eu credeam că e real și invers. iar când credeam că iaca-iaca vine și deznodământul, hop și apare un element nou. da, asta e firea lui, a lui Murakami, îmi veți spune. poate, dar nu e prima carte de-a lui citită, însă nici una nu mi-a lăsat un gust atât de sec, atât de dornic de a citi volumul 3 și 4. dar, ia-le de unde nu-s. căci nu, el mai întâi ne-a lăsat să trăim ăntr-o lume reală, banală chiar. apoi treptat, trecut în lumea fantastică a Crisalidei de aer și oamenii cei mici, descoperind o dragoste sfântă, născută dintr-o privire și o strângere de mână de acum 20 de ani, sacrificiu pentru a elibera câteva femei de chinuri și lumea de câțiva nemernici, și lumea pisicilor? ce e cu ea? ca la final să nu mai înțeleg care e realitatea și care e ficțiunea, de fapt? unde este granița dintre ele? și există oare o graniță între ele? 

nu există, relitatea este cea pe care ne-o construim, ceva ce există, cea în care trăim după bunul nostru plac. iar ficțiunea nu e decât ceva ce modelează mintea noastră. și vine un moment când acestea se contopesc, formând o lume a noastră, a fiecărui din noi. și tot noi, facem ce vrem cu el, chiar dacă uneori se spune că nu suntem liberi. de fapt suntem. căci Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori, mai spune marele scriitor

și mi-am dat seama că am avut o copilărie frumoasă și fericită. mulțumesc celor ce au avut grijă de asta!

da, e o carte tare bună, dar tare tare (după părerea mea)

dar mai vreau continuare 🙄

sper să nu mă lase sensei să aștept prea mult

P.S. Sorin, un grand merci!