Japonia… show must go on

Cu 2 zile în urmă s-a făcut un an de când a avut loc marele cutremur din regiunea Tohoku, Japonia. Câţiva prieteni şi oameni dragi m-au întrebat de ce nu am scris nimic cu această ocazie. Nu am scris pentru că am vrut să păstrez tăcere. Tăcere şi atât.

Pentru compasiune. Pentru că mai sunt alături de Japonia zi de zi.

Şi iubesc acea ţară. O iubesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Dar mai ales, pentru ce am învăţat acolo, ce am învăţat de la oameni.

Pentru că m-am convins că există soluţie la orice problemă şi ieşire din orice situaţie. Şi… show must go on 🙂

Pentru că bucuriile, chiar şi cele mai mici, fac viaţa frumoasă. Pentru că merită să ne bucurăm de ele. Pentru că trebuie să trăim azi, fără a aştepta ziua de mâine să fim fericiţi.

Mai jos este un clipuleţ în care vedem cum japonezii se bucură de inaugurarea unei noi linii de tren accelerat.

Vreau şi la noi aşa ceva.

Ori… cum zicea cineva – când cresc mare, vreau să fiu japonez 🙄

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.

Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.

Şi atunci, care este leacul?

Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯

Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?

Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?

Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.

Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.

Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.

Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.

Ce nu este familia

Mulţi au scris despre ce este familia, mai pe înţelesul lor, mai de prin cărţi luate fiind definiţiile. Unii au încercat să dea sfaturi cum tre’ să faci să ai o familie fericită. Eu nu am familie. Nu am familia mea, am vrut să spun. Dar am crescut într-o familie, desigur.

Fiecare are percepţiile sale, definiţia sa, imaginea sa despre ce este familia. Eu însă mi-am făcut o imagine ce nu este familia, în special familia modernă.

• nu este familie atunci când seara, după serviciu, nu te grăbeşti să mergi acasă, ci ai prefera o cafea sau bere cu prietenii
• nu este familie atunci când petreci mai mult timp pe twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare decât cu partenerul de viaţă
• nu este familie atunci când partenerul de viaţă află de problemele sau bucuriile tale de la alţii, sau mai rău, de pe net (twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare)
• nu este familie atunci când seara, după serviciu, preferi să chemi un prieten să te conducă acasă, decât să faci o plimbare alături de el/ea
• nu este familie atunci când te plângi că eşti în depresie, ai o viaţă de rahat, etc. etc., şi scrii despre asta peste tot, în loc să cauţi rezolvare împreună cu el/ea (la bine şi la rău împreună, parcă aşa era, nu? :roll:)
• nu este familie atunci când îţi pui ţâţele pieptul pe net ca avatar, să admire toţi, mai puţin bărbat-tu, că el nu are twitter, şi nu poate afla, nu?
• nu este familie atunci când înjuri ca la gura cortului, crezându-te un model pentru copilul tău
• nu este familie atunci când porţi grija altor cupluri/familii, în timp ce în cuibuşorul tău culoarea roz s-a transformat în gri de ceva timp bunişor
• nu este familie atunci când preferi să faci orice, numai nu o oră de desen sau citire cu odrasla ce te vede şi aşa, doar câteva ore pe săptămână. Că oricum copilul creşte, nu s-a opri acum de crescut de la aşa un fleac, nu? 👿
• nu este familie atunci când tu nu vrei o familie, ci eşti nevoit s-o ai.

Trist, dar adevărat 😐

Mită? Nu este o problemă

Acum câteva zile am participat la prezentarea unui studiu efectuat de către organizaţia non-guvernamentală “Alternative internaţionale de dezvoltare”, finanţat de proiectul Băncii Mondiale “Ameliorarea competitivităţii”. Studiul a fost efectuat la cererea Ministerului Economiei. Integral îl puteţi citi aici CODB_2011_rom final.

Mita nu este un fenomen extraordinar pentru Moldova. De fapt, nu este un fenomen extraordinar pentru ţările sărace, în special. Şi fiecare din noi a fost nevoit să ofere mită, pentru a fi lăsat să intre la medic, pentru a obţine nuş’ce act oficial, pentru a trece nuş’ce comisie, şi pentru multe altele nuş’ce. 

Dar, citind acest raport, m-a uimit un fapt: cetăţenii noştri nu mai văd în acest fenomen o problemă. În zadar ne mai plângem că vrem să oprim darea şi luarea mitei, când aceşti peşti mari şi mici, numiţi antreprenori, oferă mită (şi nu sume mici), şi pentru ei nu este o problemă, sau chiar dacă este, este una nesemnificativă.

Vrei să obţii autorizaţie pentru construcţii şi reparaţii? Facem! 🙄

Vrei să obţii o licenţă, sau ai licenţă şi vrei să o perfectezi? Facem şi asta! 🙄

Dar poate este vreo problemă privind procesul de obţinere a autorizaţiilor? Nu este, cel puţin nu este mita. Că ce, ai scos din buzunar, ai dat, ai rezolvat, ai plecat. Uşor, convenabil, rapid. 🙄

Şi poate pentru antreprenori chiar este o problemă nesemnificativă, uneori inexistentă. Dar ce ne facem noi, cei care nu avem cifre de afaceri în spate? Care pentru a da mită trebuie să scoatem din buzunar o pondere bunicică din salariu? Dar ce face un om de la ţară, care are un venit atât de… mizer?

Atitudinea face totul, iar atâta timp cât nu considerăm a avea o problemă, nu vom căuta soluţie.

Din studiu însă, e clar: problema există, chiar dacă nu pentru toţi.

Uniforme. Nu şi minţi uniformizate

Citeam ieri aici precum că iarăsi se pune în discuţie uniforma şcolară. Salut şi susţin iniţiativa, aşa ar spune un politician. Eu spun doar că avem nevoie de aşa ceva. Doar că… există atâţia de dar…

dar de unde vor lua bani părinţii pentru uniforme?
dar statul va reuşi să-i convingă pe unii (părinţi şi elevi deopotrivă) că nu ne întoarcem în URSS?

dar aceasta reformă nu va fi una şi mai proastă decât cea cu optimizarea şi procurarea unor autobuze care nici până azi nu există în unele localităţi?

dar dacă părinţii refuză cu îndârjire să cumpere uniforme, ce va face statul? cum îi va obliga?

sau va fi atât de generos Ministerul Finanţelor şi va scoate din colţun câteva milioane bune de lei?

 

Şi populaţia, părinţii, elevii, viitorii părinţi ce zic? A postat pe facebook Vlada Ciobanu la 31 mai a.c. ceva la acest subiect şi s-au aprins spiritele. Cu permisiunea ei, o să public acele discuţii. Deci, voila!

Deci sunt multe păreri pro, multe contra. Îmi place ultimul comentariu. Îi dau dreptate.
E ceva frumos, disciplinat. Uniformele totuşi nu înseamnă şi minţi uniformizate. Am rămas cu sechele din URSS şi credem că dacă vom purta uniforme ne întoarcem în perioada sovietică. De fapt, e vorba despre echitate, egalitate, etc.

Dar hai să ne uităm mai departe, peste gard. Vecinii din România nu au nici ei uniforme. Ba chiar am dat peste un articol unde este dezbătut un proiect de Senat şi … respins. Motivele? Sunt în articol.

Pe scurt: nu-s bani, nu este dorinţă.

Dar ce vor face piţipoancele domniţele şi domnişoarele care au mai multe perechi de pantofi în dulap decât cărţi citite, sau măcar răsfoite, şi vin la şcoală pentru orice numai nu pentru a face carte? 🙄

Am să iau un pic de experienţă japoneză aici. Uniforme peste tot. Ba chiar şi rucsacurile sunt la fel, fiecare clasă având modelul său. Oare nu-s frumoşi aceşti copii, nu inspiră disciplină şi încredere în viitor? Se ştie că industria porno e plină de filme de acest gen cu fetiţe japoneze, în special minore. Ei şi? Oare uniformele sunt de vină? Unele voci spun că da. De acord, uniforma e sexy. Pentru mulţi, nu pentru toţi. Dar nu cred că ăsta e un argument bun pentru a renunţa la această idee.

Totuşi, eu cred că dacă vrem uniforme, trebuie să mai facem unele ajustări. Această reformă trebuie să vină cu un set de alte reforme. Singur nu poate merge ostaşul la luptă.