Pa!, eu am plecat în Sierra Leone!

Treceam acum câteva minute prin PMAN şi mă uit: avem un nou ”locatar” în piaţă. Zic opa, devine interesant. Numai că noul locatar nu şi-a adus încă o căsuţă, o cocioabă. Doar un pat mic, din ăla pliant şi cîteva plapume şi pernă. OK zic, o fi vreun protest. Nimic deosebit, mai ales cum el parcă ultima vreme a cam îmbrăţişat această ”profesie”, s-o fi molipsit de la alţii. Că noi din ăştia avem câţiva. Profesionişti, ce mai.

Dar, ajung să aflu peste câteva minute: John Onoje cere apartament de la autorităţi. 

Am muţit. A venit acum mulţi ani (mai bine de 10) din Sierra Leone, o ţară africană. Unde era război civil. Eu le înţeleg pe toate. Sunt tolerantă. Am prieteni de culoare, şi-i stimez. Doar că… oare cum naiba să ai atâta tupeu? Să fii refugiat şi să ceri apartament? A învăţat limba română. Bravo lui!
Acum la muncă! Cine munceşte – are. Şi chiar dacă în Moldova e mai greu, dacă munceşti, tot nu mori de foame. Important să vrei să munceşti. Că cine caută – găseşte. Şi nu cred că toţi ca unul îl refuză să-l angajeze. Dar nu, el nu vrea, pentru că e mai uşor (are exemplu) să faci bani din proteste,  dosare la CEDO.

Şi poate acum cineva îmi va sări în cap, dar ţara mea, şi a ta, şi alui deja nu are atâţia bani să dea apartamente oricui. Pentru că nici eu nu am locuinţă,  nici tu, nici celălalt. Stăm cu chirie. Şi stăm mai mulţi într-un apartament, împărţim. Pentru că asta e situaţia.

Dar eu să plec în Sierra Leone, să protestez, să cer azil, să cer cetăţenie, şi să mai cer şi apartament la urmă… asta e prea de tot. No, vorba lui Urschi: aici răbdarea mea a crăpat.

P.S. Sunt cetăţean şi am şi eu o părere. O atitudine. O limită.

Medicina de rahat din Moldova

Da, medicina din Moldova e de rahat. Şi în rahat. De mult timp. De când medicii nu ai nicio frică de lege. De când a omorî un om, sau chiar un copil, nu e ceva atât de groaznic. Ei padumaeş, cu unul mai mult sau mai puţin.

Dar nu e chiar aşa. Deloc chiar.

Priveam zilele trecute, cu înfrigurare şi un nod în gât,  cum aceşti “profesionişti” au omorât un copil. UN COPIL!!!

Nu credeam că voi scrie despre asta, dar nu pot. Pentru că din cauza a aceloraşi medici era să-mi pierd fratele. În 2002, maică-mea s-a adresat la medici (tot după ce a primit acest sfat de la un alt medic) să-i facă operaţie fiului său, care avea doar 12 ani. O operaţie simplă, pentru că septul nasului era un pic cârn şi dădea mici complicaţii.

Era o zi de marţi. La fel i-au spus că operaţia durează maxim o oră. Însă… peste ceva timp a fost anunţată că nu-l pot trezi din anestezie. Şi apoi a urmat un lanţ de promisiuni că totul va fi OK. Aha, sigur OOOOKKKK. Au dustrus copilul. Era precum o legumă. Paralizat. Nu mişca, nu vorbea, nu mânca. Nimic absolut. Şi asta a durat circa 2 luni, când a început a-şi reveni.

Apoi perioada de reabilitare a fost un calvar. Se chinuia copilul, se chinuia mama. Deşi eram toţi optimişti, în adâncul sufletului toţi  aveam o frică nespusă: nimic nu se va schimba. Dar, cu timpul, totul a revenit la normal. Consecinţele însă nu s-au lăsat aşteptate.

Dar… cine-i va întoarce mamei mele nopţile nedormite? Şi părul cărunt? De ce atât de tânără şi deja are păr cărunt şi riduri? Şi lacrimile? Şi durerile? Dar pentru frate-mio? Sănătatea lui mai e ce a fost? Cu siguranţă nu.

Nu ne-am adresat în instanţă. Pentru că atunci când îţi vezi copilul distrus, numai să te cari în instanţă nu ai chef. Şi apoi, legislaţia nu prevede mare lucru în acest domeniu. Deci, cam fără rost.

De ce aceşti medici nu fac o probă înainte de a injecta anestezia? Ori pentru ei asta e funny?

Şi nemaivorbind că în aceeşi secţie au murit doi copii anterior.

De cine naiba se tem aceşti medici? Asta e menirea lor? Asta au spus când dădeau jurământul? Jurăm să omorâm? Asta aţi spus, nenorociţilor?

Niet, cassa rabotaet s 5-ti!

S-a facut publicitate multă filmului FAT. A fost proiectat vara, dar nu am prins bilete, am zis că acum toamna, aş dori să-l privesc. Şi, numai ce am văzut afişele prin oraş, mi-am şi făcut timp să merg după bilete. Luni (că ce poţi face azi, nu lăsa pe mâine), la pauza de la amiază.

Toate bune şi frumoase, până am ajuns acolo. Uşa deschisă. În uşă stau ferm pe poziţie 2 scaune de fier. Zic na, o fi doamna în pauză şi ea. Mai aştept. Pe uşă nimic – nici pomină de programul caselor de bilete, doar o coală A4 pe care era printat programul proiecţiilor filmului FAT. Programul – şi acela scris cu greşeli. Luna octombrie era scris ocrombrie. Curios fapt – nu au văzut ce au printat sau nu au mai avut o foaie A4? Sau poate nu s-au gândit că merită spectatorul să citească corect afişul? Ori.. ori o fi zis “ei las’că nu mai sunt ei aşa deştepţi, nu a obeserva nime’ ” :mrgreen:

Deci aştept eu câteva minute, după care îmi iau inima-n dinţi, dau scaunele într-o parte şi surpriză: doamna de la casa de bilete este. Stă ca o pupăză pe scaun şi nu face nimic. Absolut nimic. Stă, asta e treaba ei.

– Doamnă, casa de bilete e deschisă? întreb eu.

– Niet, cassa rabotaet s 5-ti! răspunde doamna ţanţoş.

– Dar de ce nu este un afiş, anunţaţi programul?! mă răţoiesc eu.

– Tam esti! arată ea cu un deget spre uşă.

– Şi poate totuşi îmi daţi 2 bilete, dacă tot am venit? încerc să fiu amabilă.

– Niet, cassa rabotaet s 5-ti! repetă doamna ţanţoş.

Desigur, nu este nimic. Nici un afiş, nimic. Dar nu am vrut să lungesc vorba, şi aşa eram supărată. Mi-am pierdut pauza, când puteam să merg să mînânc o supă caldă. Sau orice altceva, decât să mă târâi până acolo.

Puteam să sun în prealabil, da? La telefon nu răspunde nimeni, mai ales că pe site un număr de telefon din cele două, nu este indicat corect.

De ce se întâmplă aşa? Ce se ascunde în spatele acestui cinematograf? Una din proiecţii începe la 16.00 . Adicătelea, dacă vreau să merg azi la film la 16.00, nu mai am şanse, gata. Trebuia să vin într-o zi când casele au program de la 17.00 să-mi iau bilet. Mde, cultură, ce mai 🙄 . Şi chiar unde s-a pomenit să aibă aşa program tâmpit un cinematograf? Un cinematograf, la care biletele nu sunt chiar bănuţi, preţuri ca preţurile, dar care îşi bagă picioarele nu are nevoie de spectatori. Şi pentru ce mai stă pupăza aia doamna de la casă şi stucheşte în pod nu face nimic? Că doar e plătită pentru ceva, nu? De ce nu vrea să vândă bilete? Care e poanta ideea aici? Ori eu nu înţeleg ceva? 👿

De unde mai vrem cultură gratis, dacă nici să o cumperi nu poţi? Mai ales că acest cinematograf e printre puţinele (poate chiar unicul) care mai proiectează filme autohtone sau româneşti (iar doamna de la casă, dar şi de la telefon (poate e aceeaşi doamnă) răspunde în limba rusă).

Nu-i cultură, dom’le. Iar de unde nu-i, nu ai ce lua. Din rahat magiun nu faci. 😐

Orange, ca şi legislaţia Moldovei

Cunoscut lucru este că legislaţia Republicii Moldova este  întortocheată. Şi lasă loc de interpretări. Dacă vrei, îţi face ţie dreptate. Dar dacă celălalt are un avocat bunicel, întoarce legea în aşa fel că vei fi tu cel vinovat. Deci depinde de interpretare şi care “e mai şmecher”.

Aşa e si Orange. Sunt client orange de mai bine de 5 ani, cred. În România, fiind la studii tot la Orange am fost abonată. Nuş cum mi se părea avantajos. Aveau oferte interesante. În special după ce apăruse Cosmote cu oferte atractive. Concurenţa naşte calitate. Aşa e într-o economie de piaţă normală.

În Moldova mea dragă e altfel. Un caz simplu ce m-a supărat. Au introdus ceva nou pentru noi – bonus pentru apelurile internaţionale primite. Salutabil. Mai ales că mulţi dintre noi primim apeluri internaţionale, aş zice, nu puţine. Şi în România aşa ceva era încă prin 2005, pare-mi-se. Nu ştiu dacă s-a mai păstrat. Şi nici nu ştiu ce venit are compania de la asta. Mă rog, e treaba lor. Dar dom’le, dacă tot ai făcut oferta, fă-o să-mi convină şi mie, în calitate de client.

Am primit 230 de minute bonus luna trecută pentru apeluri internaţionale primite. OK, bucurie mare. Pot să le folosesc doar în reţea, doar în weekend şi doar după ce consum Minutele de fidelitate. Aşa scrie, nu?

Aşa ar trebui. Numai că eu mi-am consumat Minutele de fidelitate, iar când am vorbit în weekend în reţea, mi s-au consumat, de fapt, minutele în reţea din abonament. De ce? Pentru că aşa vor ei. Frumuşeii de ei. Da da. Am sunat la Relaţii clienţi, mi s-a spus să stau liniştită, voi consuma din minutele bonus. Dar, nu s-a întâmplat aşa. Iarăşi sunat. Acum am primit alt răspuns – consumi bonusul după ce-ţi consumi toate minutele din abonament. După aia ai parte şi de aşa-numitul bonus.

Care bonus? Ăsta e bonus? După ce consum tot ce am, doar în weekend şi doar în reţea? Păi eu îmi iau abonament ca să-mi ajungă o lună, nu ca să-l consum rapid şi aştept să vină weekend-ul pentru a consuma pomana voastră.

Nu că aş fi client important, care ar aduce companiei venituri ceva. Sunt o furnică aproape invizibilă faţă de toată maşinăria asta. Dar totuşi nu-mi place când o frază lasă loc de interpretări.

P.S. nu-mi place Moldcell. nuş de ce. dar la ei bonusul e bonus. se consumă nu după ce nu mai ai nevoie de el. omeneşte

Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori

ap ce, o murit Aomame ori nu?

și Tengo? ce e de viața lui? o ajuns la treij’ de ani și nu știe ce e de viața lui… nici măcar curaj să afle adevărul despre maică-sa, ori să-și caute marea iubire, dispărută în necunoscut acum 20 de ani nu are…

cu aceste întrebări, frustrări char, am închis cartea lui Murakami – 1Q84

da, Murakami și stilul său aparte – de multe ori îmi dădeam seama că de fapt e fantastic când eu credeam că e real și invers. iar când credeam că iaca-iaca vine și deznodământul, hop și apare un element nou. da, asta e firea lui, a lui Murakami, îmi veți spune. poate, dar nu e prima carte de-a lui citită, însă nici una nu mi-a lăsat un gust atât de sec, atât de dornic de a citi volumul 3 și 4. dar, ia-le de unde nu-s. căci nu, el mai întâi ne-a lăsat să trăim ăntr-o lume reală, banală chiar. apoi treptat, trecut în lumea fantastică a Crisalidei de aer și oamenii cei mici, descoperind o dragoste sfântă, născută dintr-o privire și o strângere de mână de acum 20 de ani, sacrificiu pentru a elibera câteva femei de chinuri și lumea de câțiva nemernici, și lumea pisicilor? ce e cu ea? ca la final să nu mai înțeleg care e realitatea și care e ficțiunea, de fapt? unde este granița dintre ele? și există oare o graniță între ele? 

nu există, relitatea este cea pe care ne-o construim, ceva ce există, cea în care trăim după bunul nostru plac. iar ficțiunea nu e decât ceva ce modelează mintea noastră. și vine un moment când acestea se contopesc, formând o lume a noastră, a fiecărui din noi. și tot noi, facem ce vrem cu el, chiar dacă uneori se spune că nu suntem liberi. de fapt suntem. căci Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori, mai spune marele scriitor

și mi-am dat seama că am avut o copilărie frumoasă și fericită. mulțumesc celor ce au avut grijă de asta!

da, e o carte tare bună, dar tare tare (după părerea mea)

dar mai vreau continuare 🙄

sper să nu mă lase sensei să aștept prea mult

P.S. Sorin, un grand merci!