Ce este prietenia

 “A friend is a substitute to kill your time with only when you’re single.”

(from Karei’s “the Devil’s Dictionary”)

Mă tot bântuie deseori întrebarea ce e aia prietenia. Vremurile s-au schimbat, competiţia şi supraveţuirea sunt ceea ce vedem în ochii fiecăruia din noi. Goana după bani, interese, putere, şi alte valori deseori pune în umbră sentimentul ăsta numit prietenie.

Mai nou, am auzit că prietenia e bazată pe interese. Iar interesele pot lua diverse forme: materiale, necesităţi morale, profesionale, etc. Însă dicţionarul pomeneşte de interese doar în ultima definiţie când e vorba de prietenie:

PRIETENÍE, prietenii, s. f. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciție, prieteșug. ♦ Atitudine plină de bunăvoință, prietenoasă față de cineva. ♦ Legătură între grupuri sociale, între popoare, între țări bazată pe aspirații, năzuințe, interese comune.

Şi tot căutând prin experienţe, analizând, am dedus câteva idei.

  • sunt prieteni care apar atunci când îţi este greu în viaţă. şi când durerea a trecut, nu mai ai nevoie de ei. şi-i arunci. sau dispar ei, precum un înger păzitor.
  • sunt prieteni care, oricât nu ar trece timpul, vei putea să te bazezi pe ei. chiar dacă nu i-ai văzut câţiva ani. când te revezi cu ei, ai impresia că nu aţi fost niciodată departe unul de celălalt. iar o neînţelegere trece uşor, chiar fără a căuta vinovatul.
  • sunt prieteni care apar nitam-nisam, parcă simţi nevoia lor. iar când îţi găseşti iubit(ă), nu mai ai nevoie de ei, dispari din viaţa lor. acum golul a fost umplut de altcineva. sau poate fi şi viceversa.
  • sunt prieteni cu care vorbeşti rar, despre lucruri banale, fără a intra în intimităţile unul altuia. însă ştii, eşti sigur că te poţi baza oricând pe acea persoană. şi că nu te va trăda niciodată.
  • sunt prieteni pentru care nu contează cum arăţi, nu contează ce orientare sexuală ai, lor nu le va fi ruşine să meargă cu tine alături pe stradă.
  • şi prieteni care cu prima ocazie îşi vor arăta colţii, te vor trăda.

Veţi spune că ăştia din urmă nu pot fi numiţi prieteni. De ce nu? Doar prietenia nu este ceva definit pe termen scurt, mediu sau lung. Odată ce a existat acest sentiment, a existat şi prietenia.

Unii categorisesc prietenii în: adevăraţi şi falşi nu. Oricum sunt prieteni.

Alţii numesc prieteni doar câţiva oameni, maxim 5 pe tot parcursul vieţii, dar care sunt prieteni de încredere.

Iar cea de-a treia categorie are mulţi prieteni, dar până la urmă majoritatea trag în ţeapă, pentru că cineva a fost naiv cândva.

Am privit filmul La vie en rose despre viaţa unei mari cântăreţe – Edith Piaf. Mi-a plăcut mult filmul. Şi mi-a plăcut şi mai mult atitudinea sa faţă de prieteni. Într-un ultim interviu a fost întrebată: “Care sunt prietenii Dvs. cei mai fideli?”. Răspunsul a fost unul pe măsură: “Prietenii mei toţi sunt fideli.”

Advertisements

Doi se bat iar noi pierdem

“Vom putea urca în Turnul de apă” -aşa este denumirea unui articol în care cineva se lăuda că “iată ce facem pentru voi, dragi locuitori ai Chişinăului“. Numai că, citind atent acest articol vedem două declaraţii, ce se cam bat cap de cap:

Apoi, vine primarul nostru drag şi spune:

Nu am putut să merg de ziua oraşului, dar a mers o prietenă. Pe la orele 16, la 14 octombrie – când ar fi trebuit să fie deschis muzeul – a pupat uşa. Am mers şi eu deja duminică, 16 octombrie, pe la orele 15, tras de uşă – nimic. Încuiat, pustiu în jur. Deci, Dle primar, iarăşi vorbe, promisiuni şi pokazuhă pe la televizor? Ori de data aceasta doi se bat şi noi pierdem?

În reportajul de mai jos, în ultimile secunde se anunţă când muzeul va fi deschis şi va putea fi vizitat. Deci unde e cultura noastră? Chiar mă bucurasem mult când am citit ştirea, având în vedere că oraşul nostru nu prea are obiecte cultural atractive. În special, un loc de unde poţi privi oraşul de sus ca-n palmă în afară de acoperişurile blocurilor de locuit ori faimoasa terasă (ştim noi care) .

Ce nu este familia

Mulţi au scris despre ce este familia, mai pe înţelesul lor, mai de prin cărţi luate fiind definiţiile. Unii au încercat să dea sfaturi cum tre’ să faci să ai o familie fericită. Eu nu am familie. Nu am familia mea, am vrut să spun. Dar am crescut într-o familie, desigur.

Fiecare are percepţiile sale, definiţia sa, imaginea sa despre ce este familia. Eu însă mi-am făcut o imagine ce nu este familia, în special familia modernă.

  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, nu te grăbeşti să mergi acasă, ci ai prefera o cafea sau bere cu prietenii
  • nu este familie atunci când petreci mai mult timp pe twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare decât cu partenerul de viaţă
  • nu este familie atunci când partenerul de viaţă află de problemele sau bucuriile tale de la alţii, sau mai rău, de pe net (twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare)
  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, preferi să chemi un prieten să te conducă acasă, decât să faci o plimbare alături de el/ea
  • nu este familie atunci când te plângi că eşti în depresie, ai o viaţă de rahat, etc. etc., şi scrii despre asta peste tot, în loc să cauţi rezolvare împreună cu el/ea (la bine şi la rău împreună, parcă aşa era, nu? :roll:)
  • nu este familie atunci când îţi pui ţâţele pieptul pe net ca avatar, să admire toţi, mai puţin bărbat-tu, că el nu are twitter, şi nu poate afla, nu?
  • nu este familie atunci când înjuri ca la gura cortului, crezându-te un model pentru copilul tău
  • nu este familie atunci când porţi grija altor cupluri/familii, în timp ce în cuibuşorul tău culoarea roz s-a transformat în gri de ceva timp bunişor
  • nu este familie atunci când preferi să faci orice, numai nu o oră de desen sau citire cu odrasla ce te vede şi aşa, doar câteva ore pe săptămână. Că oricum copilul creşte, nu s-a opri acum de crescut de la aşa un fleac, nu? 👿
  • nu este familie atunci când tu nu vrei o familie, ci eşti nevoit s-o ai.
Trist, dar adevărat 😐

Plahotniuc e peste tot

După cum m-am mai lăudat am mai scris şi aici, am fost la balet. Şi am rămas nemulţumită de incultura concetăţenilor noştri. Şi nu numai. (acum cineva poate să creadă că sunt o nemulţumită. poate şi sunt, dar eu sunt clientul şi dau banul, deci vreau un pic de respect 🙄 )

Şi un comentariu la acea postare mi-a dat o idee: noi chiar avem nevoie de instrucţiuni. Cum să ne purtăm la balet, când avem voie să aplaudăm, şi când nu este necesar. 

Dar, se pare că şi administraţia Teatrului Naţional de Operă şi Balet are nevoie de o instrucţiune. De ce? Pentru că îşi bate joc de spectatori. Îţi bagă pe gât publicitate. Pe gât, pe ochi, pe urechi mai că nu ţi-o bagă şi prin alte părţi 😳 .

În sală, intri şi vezi aşa: în dreapta un panou mare, atârnat de balcon cu Edelweiss. Apoi iarăşi în dreapta, dar şi în stânga, de data aceasta atârnate de perete – 2 panouri mari cu aceeaşi fundaţie. Nu am nimic personal împotriva acestei fundaţii, poate chiar are un scop nobil şi face lucruri bune (acum să nu credeţi că Plahotniuc e ca un fel de Robin Hood sau Kotovski care ia banii de la cei bogaţi şi-i împarte celor săraci. el tot de la cei săraci îi ia, de la noi, staţi liniştiţi, doar face o re-distribuire după alte criterii). Şi doar în spate, pe un panouaş mic, alb, scrie modest precum că şi primăria a acordat un suport oarecare la acest eveniment. Ei bun, fie şi aşa. cine plăteşte, acela are panouri mai bengoase Cine arvoneşte, acela plăteşte, corect?

Însă culmea e că asta nu e suficient. Mai e ceva ce m-a lăsat fără replică: în timpul antractelor (două a câte 15 minute), spectatorii sunt nevoiţi să asculte vocea unei doamne, care practic ţipa făcând publicitate localurilor deţinute de Plahotniuc: veniţi la Nobil că avem cele mai bune camere şi cea mai bună deservire, veniţi la restaurantul italian La Dolce Vita, că avem cele mai bine gătite mâncăruri de cei mai iscusiţi bucătari din univers, şi nu uitaţă să urcaţi şi la terasa de vară, unde o cafea face cât bugetul unei familii modeste pentru o săptămână. Nu, nu veţi regreta, vă promitem. 

Şi tot aşa timp de 15 minute nu i-a tăcut lu’ tanti gura. De 2 ori a câte 15 minute. Că deh, nu ai venit la balet să te relaxezi, te vei relaxa acasă. Aici ai venit să asculţi publicitate şi să aplauzi, nu-i aşa? 👿

Da, Plahotniuc e peste tot. Şi-n urechi ţi se bagă, şi-n ochi, şi în… buzunar.

Ghid de spălat creierii

Până acum un timp, nu deschideam mapa Spam, făceam empty imediat. Până când într-o zi, din greşeală, a ajuns un mesaj important acolo. De atunci – deschid, analizez adresele şi subiectul, după care şterg ce e de şters. Azi, cu un ochi deschis şi unul închis de nesomn, văd un e-mail cu denumirea “Ghid de înşelat – cum să înşeli şi să nu fii prinsă”.

Zic măăăi, ia uite, şi de astea deja au apărut. Cândva era ghid de frumuseţe, ghid de sănătate, ghid de educat copiii. Mai curând vedem ghid cum să-ţi ţii soţul acasă, ghid sexual, ghid de manipulare şi am ajuns s-o văd şi pe asta ghid de înşelat. Şi am deschis, tentaţia era prea mare – oare chiar sunt paşi concreţi indicaţi? Da, era ceva. Vag, nu chiar instrucţiune, dar sfaturi erau.  Şi culmea – unele femei chiar citesc şi cred asta.

O să mă întrebaţi ce am căutat eu acolo, de ce am deschis pagina. Pentru că am vrut să văd ce prostii de spălat creierii se scriu acolo.

Şi m-am întrebat: da oare câte femei citesc şi iau aminte ce e scris acolo? Multe? O fi. Cele care vor să înşele dar nu au curajul, că nu au avut pân acum un ghid acătării 😈 . Şi dacă scrie în ghid, deci se poate? Gataaaa, avem liber la înşelat. bull shit

Dar hai să facem un ghid pentru spălat creierii celor ce mai cred în PCRM  :mrgreen:. Îs rea, ştiu. Sau un ghid cum să nu crezi tot ce se scrie în alte ghiduri de căcat

Chiar e greu de căutat cărţi bune, scrise de oameni şcoliţi, nu toţi jurnaliţeii ăştia care nu au ce scrie şi inventează roata. Sunt gratis, la bibliotecă. Dar stai, am uitat. Suntem o naţiune care nu citeşte cărţi. Suntem o naţiune care crede în ghiduri. Şi fără coloană vertebrală (a se citi coaie).