Autobuzele şcolare japoneze

În timp ce autorităţile noastre se bat cap în cap cum să asigure autobuze şcolare pentru elevii care au rămas fără şcoală în sat/comună în procesul de implementare a aşa-zisei “reforme educaţionale”, în Japonia copiii au parte de aşa ceva.

Şi oare unde e dreptatea? De ce copiii noştri nu merită aşa autobuze? Că doar constituţia ah draga de ea 🙄 ne asigură dreptul.

Advertisements

Niet, cassa rabotaet s 5-ti!

S-a facut publicitate multă filmului FAT. A fost proiectat vara, dar nu am prins bilete, am zis că acum toamna, aş dori să-l privesc. Şi, numai ce am văzut afişele prin oraş, mi-am şi făcut timp să merg după bilete. Luni (că ce poţi face azi, nu lăsa pe mâine), la pauza de la amiază.

Toate bune şi frumoase, până am ajuns acolo. Uşa deschisă. În uşă stau ferm pe poziţie 2 scaune de fier. Zic na, o fi doamna în pauză şi ea. Mai aştept. Pe uşă nimic – nici pomină de programul caselor de bilete, doar o coală A4 pe care era printat programul proiecţiilor filmului FAT. Programul – şi acela scris cu greşeli. Luna octombrie era scris ocrombrie. Curios fapt – nu au văzut ce au printat sau nu au mai avut o foaie A4? Sau poate nu s-au gândit că merită spectatorul să citească corect afişul? Ori.. ori o fi zis “ei las’că nu mai sunt ei aşa deştepţi, nu a obeserva nime’ ” :mrgreen:

Deci aştept eu câteva minute, după care îmi iau inima-n dinţi, dau scaunele într-o parte şi surpriză: doamna de la casa de bilete este. Stă ca o pupăză pe scaun şi nu face nimic. Absolut nimic. Stă, asta e treaba ei.

– Doamnă, casa de bilete e deschisă? întreb eu.

– Niet, cassa rabotaet s 5-ti! răspunde doamna ţanţoş.

– Dar de ce nu este un afiş, anunţaţi programul?! mă răţoiesc eu.

– Tam esti! arată ea cu un deget spre uşă.

– Şi poate totuşi îmi daţi 2 bilete, dacă tot am venit? încerc să fiu amabilă.

– Niet, cassa rabotaet s 5-ti! repetă doamna ţanţoş.

Desigur, nu este nimic. Nici un afiş, nimic. Dar nu am vrut să lungesc vorba, şi aşa eram supărată. Mi-am pierdut pauza, când puteam să merg să mînânc o supă caldă. Sau orice altceva, decât să mă târâi până acolo.

Puteam să sun în prealabil, da? La telefon nu răspunde nimeni, mai ales că pe site un număr de telefon din cele două, nu este indicat corect.

De ce se întâmplă aşa? Ce se ascunde în spatele acestui cinematograf? Una din proiecţii începe la 16.00 . Adicătelea, dacă vreau să merg azi la film la 16.00, nu mai am şanse, gata. Trebuia să vin într-o zi când casele au program de la 17.00 să-mi iau bilet. Mde, cultură, ce mai 🙄 . Şi chiar unde s-a pomenit să aibă aşa program tâmpit un cinematograf? Un cinematograf, la care biletele nu sunt chiar bănuţi, preţuri ca preţurile, dar care îşi bagă picioarele nu are nevoie de spectatori. Şi pentru ce mai stă pupăza aia doamna de la casă şi stucheşte în pod nu face nimic? Că doar e plătită pentru ceva, nu? De ce nu vrea să vândă bilete? Care e poanta ideea aici? Ori eu nu înţeleg ceva? 👿

De unde mai vrem cultură gratis, dacă nici să o cumperi nu poţi? Mai ales că acest cinematograf e printre puţinele (poate chiar unicul) care mai proiectează filme autohtone sau româneşti (iar doamna de la casă, dar şi de la telefon (poate e aceeaşi doamnă) răspunde în limba rusă).

Nu-i cultură, dom’le. Iar de unde nu-i, nu ai ce lua. Din rahat magiun nu faci. 😐

fost la “balet”… pardon, la circ

Fost la balet zilele trecute, la “Don Quijote”, din cadrul Festivalului „Invită Maria Bieşu”. Un spectacol frumos, vesel, uşor. Ştiam că la balet, sau operă, sau concert de muzică clasică, merg persoane puţin mai culte decât mediocritatea. Poate discriminez, poate greşesc, nu neg. Dar aşteptările mele au fost exagerate, se pare. Cetăţeanul cult ştie de balet, citeşte cărţi, merge la spectacole s-o crezi tu. Dar nu ştie cum să se comporte. Nu, nu ştie deloc. Pe lângă faptul că vine cu cel puţin 15 minute întârziere (că deh, are de adus vaca de la deal, de o muls şi de o adăpat, de o legat de stâlpul de la balconul etajului 13), că aşa suntem obişnuiţi (aici nu ştiu de ce, poate aşa ni se face impresia că suntem mai importanţi? 👿 ), se mai comportă ca la circ.

De ce? Păiii… pentru că la balet nu e doar dansuri, nu e show. E şi muzică. E şi orchestra care îţi gâdilă urechile. E şi dansul care-ţi bucură ochii. Dar pe noi nu ne gâdilă şi bucură nimic, pe noi ne mănâncă palmele. să batem din palme să aplaudăm ne pricepem de minune. A luat-o în brate pe prinţesă – aplaudăm. A apucat-o de mână – iar aplaudăm. A făcut o piruetă – de ce să nu aplaudăm? chiar dacă a făcut-o neîndemânatic şi s-a şi împiedicat la aterizare. Las’că-i bine, nene.

Şi orchestra? Cui rămâne orchestra şi care e rolul ei? E pusă acolo de formă? De ce să nu asculţi muzica şi priveşti dansul în acelaşi timp, când în jur e atâta frumuseţe, o simbioză extraordinară. Cum să ignori aşa ceva? Cum, dom’le? Există vreo explicaţie logică ce-mi scapă mie? Unde este cultura noastră? De ce nu avem răbdare? Să se termine un act, sau cel puţin să dureze o scenă deplină pentru a aplauda?

Nu mi-a plăcut deloc. Deşi spectacolul a fost super, m-am simţit ca la circ. Unde animalele, pentru a executa încă un număr artistic, au nevoie de aplauze, că aşa au fost dresate, la aplauze să fie ascultătoare. Iar nouă, spectatorilor, să ni se pară că aşa se comportă oamenii culţi. 

Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori

ap ce, o murit Aomame ori nu?

și Tengo? ce e de viața lui? o ajuns la treij’ de ani și nu știe ce e de viața lui… nici măcar curaj să afle adevărul despre maică-sa, ori să-și caute marea iubire, dispărută în necunoscut acum 20 de ani nu are…

cu aceste întrebări, frustrări char, am închis cartea lui Murakami – 1Q84

da, Murakami și stilul său aparte – de multe ori îmi dădeam seama că de fapt e fantastic când eu credeam că e real și invers. iar când credeam că iaca-iaca vine și deznodământul, hop și apare un element nou. da, asta e firea lui, a lui Murakami, îmi veți spune. poate, dar nu e prima carte de-a lui citită, însă nici una nu mi-a lăsat un gust atât de sec, atât de dornic de a citi volumul 3 și 4. dar, ia-le de unde nu-s. căci nu, el mai întâi ne-a lăsat să trăim ăntr-o lume reală, banală chiar. apoi treptat, trecut în lumea fantastică a Crisalidei de aer și oamenii cei mici, descoperind o dragoste sfântă, născută dintr-o privire și o strângere de mână de acum 20 de ani, sacrificiu pentru a elibera câteva femei de chinuri și lumea de câțiva nemernici, și lumea pisicilor? ce e cu ea? ca la final să nu mai înțeleg care e realitatea și care e ficțiunea, de fapt? unde este granița dintre ele? și există oare o graniță între ele? 

nu există, relitatea este cea pe care ne-o construim, ceva ce există, cea în care trăim după bunul nostru plac. iar ficțiunea nu e decât ceva ce modelează mintea noastră. și vine un moment când acestea se contopesc, formând o lume a noastră, a fiecărui din noi. și tot noi, facem ce vrem cu el, chiar dacă uneori se spune că nu suntem liberi. de fapt suntem. căci Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori, mai spune marele scriitor

și mi-am dat seama că am avut o copilărie frumoasă și fericită. mulțumesc celor ce au avut grijă de asta!

da, e o carte tare bună, dar tare tare (după părerea mea)

dar mai vreau continuare 🙄

sper să nu mă lase sensei să aștept prea mult

P.S. Sorin, un grand merci!

Când cresc mare, eu ce mă fac?!

A început de ceva vreme perioada depunerii dosarelor absolvenţilor licelui/gimnaziilor pentru studiile universitare. Şi, dilemă mare: la ce facultate să dau? Unde s-o apuc? De ce facultatea de drept e mai bună decât cea de economie? Sau invers? Nici ei, sărmanii abiturienţi nu mai ştiu.

Mi s-a întâmplat să aud aşa întrebări: la ce facultate mă sfătuieşti să dau? unde crezi că e mai bine? la marketing sau contabilitate? etc.

Bre nene, cum pot eu, om matur, cu scaun la cap (sper că aşa şi sunt 🙄 ) să-mi iau responsabilitatea de a-ţi decide ţie viitorul? Şi nici nu cred că cineva matur şi înţelept ar face una ca asta. Deşi am făcut facultate 4 ani, deşi am ceva experienţă de muncă, nu aş putea spune nimănui: mergi la facultatea care am absolvit-o eu, e bună. Dar poate tu nu eşti bun pentru acea facultate? Şi apoi, depinde de dorinţa fiecăruia, de aptitudinile şi atitudinea sa cum va reuşi.

Am fost şi eu în astfel de situaţie: clasa 12-a absolveam, ştiam că vreau să învăţ undeva oriunde, numai nu în Moldova. Nu ştiam ce profil să aleg. Am decis totuşi. Decizia nu mi-a aparţinut 100%. Recunosc. Şi păcat. Am fost oarecum influenţată de profesia mamei. La acea vreme credeam că iubesc matematica. M-am înşelat. Eram bună la matematică în şcoală. La facultate am ajuns s-o urăsc. Nu am schimbat facultatea, nu m-am transferat la alta. Nu ştiu de ce, probabil de frică, laşitate. Sau din necunoştinţă. Acum chiar profesez ceea ce am învăţat. Din fericire, matematică nu fac 😀 . Şi chiar îmi place ce fac. Dar simt că vocaţia mea e altceva. Poate cândva voi face şi acel lucru. Cândva.

Să revenim deci la aceşti bieţi abiturienţi. Le zic bieţi, deoarece sunt indecişi o parte din ei, iar această decizie îi va marca. Cine e de vină? Nu ştiu, dar cu siguranţă o parte mare de vină o poartă statul. Da, Guvernul. Mai bine spus, Ministerul educaţiei (care se ocupă cu orice, numai nu cu educaţia). Copiii, încă din şcoala primară ar trebui să fie stimulaţi să aprofundeze acele materii la care sunt puternici, talentaţi. Dar la noi cum se întâmplă: până în clasa a 9-a invaţă toţi aceleaşi materii, fără nici o diferenţă. Apoi, urmează liceul, unde, cică ar trebui să se divizeze după înclinaţie: umanist sau real. Şi aici stop ❗ dar cum sunt ei divizaţi? Foarte mulţi se conduc după cum a făcut prietenul, după cum a spus mama că e mai bine, după cum au  făcut majoritatea colegilor. Prea rare sunt cazurile când aceşti paşi sunt consultaţi cu un dascăl, cu cineva care a supravegheat formarea elevului, care a observat unele aptitudini mai speciale. De aici şi porneşte firul greşit, cred eu.

Mai sunt şi unele teste de cultură generală, care ar putea direcţiona absolventul de liceu încotro s-o ia. Cel puţin înspre ce domeniu să se îndrepte. Ca să nu fie nevoit să aleagă specializarea că aşa a zis mama sau tata, că vecinul a făcut facultatea asta şi s-a aranjat bine, că e facultate de prestigiu, că acolo am rude profesori, că acolo s-au dus colegii. E trist să nu ştii ce vrei…