Chiloțeii neascultători

Misoginism ”a la Sun Communications”

Cine n-a văzut până acum spotul publicitar al celor de la Sun Communications cu testarea fiicei pe 2 luni? Eu, cea care nu prea privesc televizorul,  doar foarte rar, nu am putut să trec cu vederea şi auzul aşa ceva. Ei (cei de la Sun) numesc asta ”ofertă inedită”. Eu o numesc ”sclavie modernă”.  Nu pledez pentru feminism, emancipare sau alte termene folosite în acest secol dar neînţelese de mulţi. Eu pledez pentru stimă, respect, unele drepturi. De mult timp, foarte mult, femeii i s-a recunoscut dreptul de a fi şi ea ”om”, nu doar un obiect. Nu doar ”cea care spală, calcă şi naşte copii”.

Unde este şi ce face CCA în acest caz? Aloooo!!! Acolo nu sunt şi femei? Ele nu au văzut spotul ăsta? Sau pe ele nu le-a afectat pentru că trăiesc ”într-o ţară democratică şi fiecare are dreptul să facă ce vrea” ?

Dacă ar fi acest spot în SUA emis la televiziuni, de mult era să fie scandal. Big big scandal, cum spun ei. O, dar stop! Sun Communication e companie moldo-americană. Aha deci, la ei nu ar îndrăzni, aici – da. Pentru că se poate, iar drăguţii de noi (cetăţenii, Guvernul) acceptăm orice rahat.

Las’că-i bine, merge şi aşa. Oricum sunt destui care mai văd în femeie un obiect pe care poţi să-l testezi două luni după care să-l arunci sau să-l achiziţionezi. Dar nu, eu nu cred aşa.

Mai era un spot publicitar prin oraş, anti-trafic de fiinţe umane care sărea în ochi spunându-ne: ”Tu nu eşti marfă” . Ăsta ne spune că suntem.

Mi-am amintit şi de o expresie la temă, destul de misogină ”Mergeau pe drum un om şi două femei”. Cine poate – să râdă, eu nu prea pot. Pentru că femeile-s tot oameni.

Pa!, eu am plecat în Sierra Leone!

Treceam acum câteva minute prin PMAN şi mă uit: avem un nou ”locatar” în piaţă. Zic opa, devine interesant. Numai că noul locatar nu şi-a adus încă o căsuţă, o cocioabă. Doar un pat mic, din ăla pliant şi cîteva plapume şi pernă. OK zic, o fi vreun protest. Nimic deosebit, mai ales cum el parcă ultima vreme a cam îmbrăţişat această ”profesie”, s-o fi molipsit de la alţii. Că noi din ăştia avem câţiva. Profesionişti, ce mai.

Dar, ajung să aflu peste câteva minute: John Onoje cere apartament de la autorităţi. 

Am muţit. A venit acum mulţi ani (mai bine de 10) din Sierra Leone, o ţară africană. Unde era război civil. Eu le înţeleg pe toate. Sunt tolerantă. Am prieteni de culoare, şi-i stimez. Doar că… oare cum naiba să ai atâta tupeu? Să fii refugiat şi să ceri apartament? A învăţat limba română. Bravo lui!
Acum la muncă! Cine munceşte – are. Şi chiar dacă în Moldova e mai greu, dacă munceşti, tot nu mori de foame. Important să vrei să munceşti. Că cine caută – găseşte. Şi nu cred că toţi ca unul îl refuză să-l angajeze. Dar nu, el nu vrea, pentru că e mai uşor (are exemplu) să faci bani din proteste,  dosare la CEDO.

Şi poate acum cineva îmi va sări în cap, dar ţara mea, şi a ta, şi alui deja nu are atâţia bani să dea apartamente oricui. Pentru că nici eu nu am locuinţă,  nici tu, nici celălalt. Stăm cu chirie. Şi stăm mai mulţi într-un apartament, împărţim. Pentru că asta e situaţia.

Dar eu să plec în Sierra Leone, să protestez, să cer azil, să cer cetăţenie, şi să mai cer şi apartament la urmă… asta e prea de tot. No, vorba lui Urschi: aici răbdarea mea a crăpat.

P.S. Sunt cetăţean şi am şi eu o părere. O atitudine. O limită.

Japonia… show must go on

Cu 2 zile în urmă s-a făcut un an de când a avut loc marele cutremur din regiunea Tohoku, Japonia. Câţiva prieteni şi oameni dragi m-au întrebat de ce nu am scris nimic cu această ocazie. Nu am scris pentru că am vrut să păstrez tăcere. Tăcere şi atât.

Pentru compasiune. Pentru că mai sunt alături de Japonia zi de zi.

Şi iubesc acea ţară. O iubesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Dar mai ales, pentru ce am învăţat acolo, ce am învăţat de la oameni.

Pentru că m-am convins că există soluţie la orice problemă şi ieşire din orice situaţie. Şi… show must go on 🙂

Pentru că bucuriile, chiar şi cele mai mici, fac viaţa frumoasă. Pentru că merită să ne bucurăm de ele. Pentru că trebuie să trăim azi, fără a aştepta ziua de mâine să fim fericiţi.

Mai jos este un clipuleţ în care vedem cum japonezii se bucură de inaugurarea unei noi linii de tren accelerat.

Vreau şi la noi aşa ceva.

Ori… cum zicea cineva – când cresc mare, vreau să fiu japonez 🙄

Sfântul Valentin sau zombare?

Eu nu sărbătoresc această zi. Din diverse motive. Dar cel mai mult pentru că e o zi plină de fals. O zi când oamenii dacă nu spun cuvinte de iubire (dacă simt asta sau nu – nimeni nu se întreabă), nu sunt normali. Pentru că este o zi comercială. Pentru că aşa trebuie. Pentru că nu-mi plac sărbătorile împrumutate, mai ales de la americani. Pentru că dragostea nu e ceva ce se arată doar azi, pentru că dragostea nu se arată, ea se simte. Iar cel da alături o simte dacă e dragoste. Pentru că eu pot primi flori, pot oferi şi primi cadouri fără ocazii, doar pentru că cineva vrea să-i fiu alături. Pentru că pot mulţumi persoanei iubite în orice altă zi, nu când spun calendarele.

Şi ce modă a mai apărut la noi că prietenii, colegii, vecinii se felicită între ei cu această zi sau ocazie?

Ohhh, dar cum se laudă între ele fetele cu cadourile primite. Şi dacă vreo una alde mine spune că nu a primit nimic, vrei – nu vrei, te simţi nije plintusa.

Nu sunt împotrivă acestă zi să fie sărbătorită de alţii, dar măcar faceţi în aşa fel să fie veridic. Avem o ţară democrată şi fiecare face ce vrea. Ei, atunci am şi eu dreptul să refuz acest bullshit obicei băgat pe gât.

Mai jos am un video, trimis de un om bun care cred că va saluta acest post 🙂

Scuze celor ce nu înţeleg limba rusă.