Avem nevoie de puţină toleranţă-n plus

În maxi-taxi. Mai exact 160. Nu era aglomerat, având în vedere că era weekend. Toţi pasagerii erau aşezaţi.

O doamnă cu doi copii stătea pe scaunele din faţă. Cel mai mare avea maxim 5 ani, mezinul – maxim 1 an.
Ambuteiaj pe străzile Columna şi Ismail. Dar un ambetiaj de-a dreptul plictisitor. Cred că am stat pe Columna (pe lângă piaţa centrală) nu mai puţin de 20 de minute. Nici pe Ismail nu a fost mai bine. La un moment dat, ăla micu’ începe a face nazuri. Se plitisea copilu’. E şi firesc, dacă un adult nu are ocupaţie (citit sau ascultat muzică/ştiri în căşti) apoi îşi iese din pepeni, ce să mai zici pentru un copil: transpiraţie, miros nu tocmai din cele mai plăcute, etc.

Maică-sa (ingenioasă fumeie :roll:), a scos telefonul mobil, a pus melodia aia cu pinguinii (care mai nou a înlocuit tradiţionala Băsmăluţă pe la nunţi). Destul de enervant, de acord. Mai ales că toată lumea era plictisită şi întârzia undeva. Asta punea încărcătură şi mai mare-n atmosferă.

Ei, nu au trecut mai mult de 5 minute şi, o doamnă destul de agresiv zice:

– da vîkliuchite etu vaşu muzîku. ia ne mogu terpeti eio. voditel’, zdelaite şto-nibudi.

La care mama copilului îi spune destul de calm (dar în română): “Doamnă, copilul plânge, aşa stă liniştit. Mai bine ascultăm cum plânge, sau muzică?”

– da kaneşhna. vaşî deti izbalovannîe, vot kto vaşî deti. voditeli, ia şeass takoe ustroiu. i jalobu napişu.

Desigur, nimeni nu a intervenit în apărarea doamnei. Nici eu (ştiu, sunt lasă :oops:) .
Doamna a închis muzica, copilul a început a plânge  şi şoferul, destul de agresiv i-a zis doamnei sau îşi linişteşte copilul, sau să coboare.

A coborât. Tot nimeni nu a zis nimic.
Am rămas uluită, dar şi fără cuvinte.

Cine are dreptate? Ce se putea de zis/făcut în acest caz?

Advertisements

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.
Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.
Şi atunci, care este leacul?
Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯
Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?
Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?
Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.
Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.
Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.
Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.

Fata tatei patrioaie

Mă consider o persoană norocoasă – am părinţi tineri, sănătoşi, liberi în gândire şi acţiune. Nu am fost vreodată impusă să fac ce vor ei – mereu am avut libertatea de a lua decizia după bunul plac. Am vrut să merg la studii în România – poftim, m-au ajutat şi susţinut cum au putut mai bine. Am vrut să muncesc fiind studentă – nu m-au oprit. Iarăşi m-au susţinut, şi nu pentru că nu aveau cum să mă ajute financiar, ci pentru a cunoaşte şi preţui banul câştigat cu “sudoarea frunţii”, cum spune taică-meu. Am vrut să merg la studii de masterat – poftim, dragul tatei, nimic nu te opreşte. Mergi unde vrei. Am vrut să merg la capătul lumii, unde pământul se cutremură ori de câte ori îi doreşte nucleul ori plăcile tectonice – poftim, dar ai grijă ❗ . Nici când s-a întâmplat marele dezastru din 11 martie nu mi-au zis “vină acasă ori te aducem noi cu forţa”. Nu. M-au lăsat să iau decizia după bunul meu cuget şi plac, deşi ştiu că nu puteau dormi de lacrimi şi emoţii.

Analizând toate astea, pot spune că sunt norocoasă. Or, depinde cum văd eu acest noroc. Şi un MULŢUMESC enorm părinţilor mei.

Însă-mi amintesc bine acum 5 ani, când eram proaspăt absolventă de facultate, bucuria şi mândria tatei (şi a mamei, desigur ;)), şi eu verde încă, am zis: eu vreau să mă întorc la Chişinău, vreau să muncesc acasă, vreau să fac multe pentru ţara asta. 

Atunci tăticu-mi zice: vezi şi tu, la Bucureşti ai mai multe şanse, oportunităţile se înzecesc acolo (dacă nu chiar însutesc). Şi uşa spre alte ţări e deschisă, sau cel puţin nu încuiată. Că din Moldova să ajungi departe e mai greu, uneori tre’ să sari peste geam 🙄.

Eu: nu şi nu, vin acasă şi gata, voi răsturna munţii. Nu m-a oprit nimeni, au mai fost tentative de-a mă convinge, dar zadarnice. Poate că-n suflet taică-meu a ştiut ce a ştiut,  poate chiar şi-a spus ah, asta e fata tatei patrioată. Aham, numai că fata tatei nu a fost patrioată, ci patrioaie.

Da, patrioaie, pentru că nu trebuia să vin acasă, nu trebuia să mă gândesc la ţara asta, aşa cum ea nu se gândeşte la mine. Acum o văd şi ţin acolo unde ea (a se citi Moldova) mă vede şi ţine pe mine. Drept acolo – după cum se vede în poză :oops:.

Ce nu este familia

Mulţi au scris despre ce este familia, mai pe înţelesul lor, mai de prin cărţi luate fiind definiţiile. Unii au încercat să dea sfaturi cum tre’ să faci să ai o familie fericită. Eu nu am familie. Nu am familia mea, am vrut să spun. Dar am crescut într-o familie, desigur.

Fiecare are percepţiile sale, definiţia sa, imaginea sa despre ce este familia. Eu însă mi-am făcut o imagine ce nu este familia, în special familia modernă.

  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, nu te grăbeşti să mergi acasă, ci ai prefera o cafea sau bere cu prietenii
  • nu este familie atunci când petreci mai mult timp pe twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare decât cu partenerul de viaţă
  • nu este familie atunci când partenerul de viaţă află de problemele sau bucuriile tale de la alţii, sau mai rău, de pe net (twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare)
  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, preferi să chemi un prieten să te conducă acasă, decât să faci o plimbare alături de el/ea
  • nu este familie atunci când te plângi că eşti în depresie, ai o viaţă de rahat, etc. etc., şi scrii despre asta peste tot, în loc să cauţi rezolvare împreună cu el/ea (la bine şi la rău împreună, parcă aşa era, nu? :roll:)
  • nu este familie atunci când îţi pui ţâţele pieptul pe net ca avatar, să admire toţi, mai puţin bărbat-tu, că el nu are twitter, şi nu poate afla, nu?
  • nu este familie atunci când înjuri ca la gura cortului, crezându-te un model pentru copilul tău
  • nu este familie atunci când porţi grija altor cupluri/familii, în timp ce în cuibuşorul tău culoarea roz s-a transformat în gri de ceva timp bunişor
  • nu este familie atunci când preferi să faci orice, numai nu o oră de desen sau citire cu odrasla ce te vede şi aşa, doar câteva ore pe săptămână. Că oricum copilul creşte, nu s-a opri acum de crescut de la aşa un fleac, nu? 👿
  • nu este familie atunci când tu nu vrei o familie, ci eşti nevoit s-o ai.
Trist, dar adevărat 😐