Japonia… show must go on

Cu 2 zile în urmă s-a făcut un an de când a avut loc marele cutremur din regiunea Tohoku, Japonia. Câţiva prieteni şi oameni dragi m-au întrebat de ce nu am scris nimic cu această ocazie. Nu am scris pentru că am vrut să păstrez tăcere. Tăcere şi atât.

Pentru compasiune. Pentru că mai sunt alături de Japonia zi de zi.

Şi iubesc acea ţară. O iubesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Dar mai ales, pentru ce am învăţat acolo, ce am învăţat de la oameni.

Pentru că m-am convins că există soluţie la orice problemă şi ieşire din orice situaţieŞi… show must go on 🙂

Pentru că bucuriile, chiar şi cele mai mici, fac viaţa frumoasă. Pentru că merită să ne bucurăm de ele. Pentru că trebuie să trăim azi, fără a aştepta ziua de mâine să fim fericiţi.

Mai jos este un clipuleţ în care vedem cum japonezii se bucură de inaugurarea unei noi linii de tren accelerat.

Vreau şi la noi aşa ceva.

Ori… cum zicea cineva – când cresc mare, vreau să fiu japonez 🙄

Advertisements

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.
Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.
Şi atunci, care este leacul?
Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯
Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?
Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?
Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.
Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.
Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.
Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.

Doi se bat iar noi pierdem

“Vom putea urca în Turnul de apă” -aşa este denumirea unui articol în care cineva se lăuda că “iată ce facem pentru voi, dragi locuitori ai Chişinăului“. Numai că, citind atent acest articol vedem două declaraţii, ce se cam bat cap de cap:

Apoi, vine primarul nostru drag şi spune:

Nu am putut să merg de ziua oraşului, dar a mers o prietenă. Pe la orele 16, la 14 octombrie – când ar fi trebuit să fie deschis muzeul – a pupat uşa. Am mers şi eu deja duminică, 16 octombrie, pe la orele 15, tras de uşă – nimic. Încuiat, pustiu în jur. Deci, Dle primar, iarăşi vorbe, promisiuni şi pokazuhă pe la televizor? Ori de data aceasta doi se bat şi noi pierdem?

În reportajul de mai jos, în ultimile secunde se anunţă când muzeul va fi deschis şi va putea fi vizitat. Deci unde e cultura noastră? Chiar mă bucurasem mult când am citit ştirea, având în vedere că oraşul nostru nu prea are obiecte cultural atractive. În special, un loc de unde poţi privi oraşul de sus ca-n palmă în afară de acoperişurile blocurilor de locuit ori faimoasa terasă (ştim noi care) .

Se poate şi altfel

În Moldova toamnele-s bogate. Bogate în nunţi, în special. Şi frumoase-s nunţile-n Moldova. Miresele parcă-s la competiţie: eu să fiu cea mai frumoasă, cea mai atrăgătoare, să am unghiile cele mai false originale, machiajul cel mai scump, chiar dacă se sperie toţi de mine în vogă, maşina şi nu doar 😳  cea mai lungă, buchetul cel mai cel mai … colorat (aici nu am mai găsit altă descriere, nu am fost la o nuntă de ceva timp). Şi nu în ultimul rând, fiecare mireasă vrea să fie cea mai originală.

Originalitate care, la miresele moldovence se înţelege foaaaarte diferit.

Şi să fim lucizi: deja nu ne mai uimeşte aproape nimic. Maşini şi carete chiria cărora este egală cu un salariu mediu pe economie, rochii sofisticate comandate de peste hotare, preţul fiind straaaaşnic, cel puţin pentru mine, flori frumoase şi care nu rezistă nici măcar până la dezbrăcatul miresei.

Totuşi, mai este ceva care ne uimeşte. Şi e uimitor anume pentru Moldova. O mireasă, care nu a fost egoistă şi dornică de toată atenţia şi darurile doar pentru ea, s-a mai gândit şi la alţii. Şi anume la copiii din orfelinate.

Cum? Simplu. Cu bunătate. Cu mărinimie.

A anunţat toţi invitaţii ca, în loc să vină la nuntă cu flori, să aducă jucării de pluş. Şi a spus-o foarte serios. Şi invitaţii au luat-o în serios. Şi a adunat jucării de pluş în loc de flori. Şi a fost şi ea fericită, şi a făcut şi nişte copii să zâmbească.

Puţini se gândesc la copiii care, fără vreo vină, sunt lăsaţi în voia sorţii de părinţi. De părinţii care au ştiut doar de plăcerile trupeşti, iar de responsabilitate au uitat. Unii au poveşti şi mai triste, părinţii cărora nu mai există. Şi îmi surâde inima când aud povestiri de acest gen, despre persoane care se gândesc la cei mai trişti ca noi.

Da, nasc şi la Moldova oameni.

Da, se poate şi altfel.