Japonia… show must go on

Cu 2 zile în urmă s-a făcut un an de când a avut loc marele cutremur din regiunea Tohoku, Japonia. Câţiva prieteni şi oameni dragi m-au întrebat de ce nu am scris nimic cu această ocazie. Nu am scris pentru că am vrut să păstrez tăcere. Tăcere şi atât.

Pentru compasiune. Pentru că mai sunt alături de Japonia zi de zi.

Şi iubesc acea ţară. O iubesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Dar mai ales, pentru ce am învăţat acolo, ce am învăţat de la oameni.

Pentru că m-am convins că există soluţie la orice problemă şi ieşire din orice situaţieŞi… show must go on 🙂

Pentru că bucuriile, chiar şi cele mai mici, fac viaţa frumoasă. Pentru că merită să ne bucurăm de ele. Pentru că trebuie să trăim azi, fără a aştepta ziua de mâine să fim fericiţi.

Mai jos este un clipuleţ în care vedem cum japonezii se bucură de inaugurarea unei noi linii de tren accelerat.

Vreau şi la noi aşa ceva.

Ori… cum zicea cineva – când cresc mare, vreau să fiu japonez 🙄

Sfântul Valentin sau zombare?

Eu nu sărbătoresc această zi. Din diverse motive. Dar cel mai mult pentru că e o zi plină de fals. O zi când oamenii dacă nu spun cuvinte de iubire (dacă simt asta sau nu – nimeni nu se întreabă), nu sunt normali. Pentru că este o zi comercială. Pentru că aşa trebuie. Pentru că nu-mi plac sărbătorile împrumutate, mai ales de la americani. Pentru că dragostea nu e ceva ce se arată doar azi, pentru că dragostea nu se arată, ea se simte. Iar cel da alături o simte dacă e dragoste. Pentru că eu pot primi flori, pot oferi şi primi cadouri fără ocazii, doar pentru că cineva vrea să-i fiu alături. Pentru că pot mulţumi persoanei iubite în orice altă zi, nu când spun calendarele.

Şi ce modă a mai apărut la noi că prietenii, colegii, vecinii se felicită între ei cu această zi sau ocazie?

Ohhh, dar cum se laudă între ele fetele cu cadourile primite. Şi dacă vreo una alde mine spune că nu a primit nimic, vrei – nu vrei, te simţi nije plintusa.

Nu sunt împotrivă acestă zi să fie sărbătorită de alţii, dar măcar faceţi în aşa fel să fie veridic. Avem o ţară democrată şi fiecare face ce vrea. Ei, atunci am şi eu dreptul să refuz acest bullshit obicei băgat pe gât.

Mai jos am un video, trimis de un om bun care cred că va saluta acest post 🙂

Scuze celor ce nu înţeleg limba rusă.

Ce este prietenia

 “A friend is a substitute to kill your time with only when you’re single.”

(from Karei’s “the Devil’s Dictionary”)

Mă tot bântuie deseori întrebarea ce e aia prietenia. Vremurile s-au schimbat, competiţia şi supraveţuirea sunt ceea ce vedem în ochii fiecăruia din noi. Goana după bani, interese, putere, şi alte valori deseori pune în umbră sentimentul ăsta numit prietenie.

Mai nou, am auzit că prietenia e bazată pe interese. Iar interesele pot lua diverse forme: materiale, necesităţi morale, profesionale, etc. Însă dicţionarul pomeneşte de interese doar în ultima definiţie când e vorba de prietenie:

PRIETENÍE, prietenii, s. f. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciție, prieteșug. ♦ Atitudine plină de bunăvoință, prietenoasă față de cineva. ♦ Legătură între grupuri sociale, între popoare, între țări bazată pe aspirații, năzuințe, interese comune.

Şi tot căutând prin experienţe, analizând, am dedus câteva idei.

  • sunt prieteni care apar atunci când îţi este greu în viaţă. şi când durerea a trecut, nu mai ai nevoie de ei. şi-i arunci. sau dispar ei, precum un înger păzitor.
  • sunt prieteni care, oricât nu ar trece timpul, vei putea să te bazezi pe ei. chiar dacă nu i-ai văzut câţiva ani. când te revezi cu ei, ai impresia că nu aţi fost niciodată departe unul de celălalt. iar o neînţelegere trece uşor, chiar fără a căuta vinovatul.
  • sunt prieteni care apar nitam-nisam, parcă simţi nevoia lor. iar când îţi găseşti iubit(ă), nu mai ai nevoie de ei, dispari din viaţa lor. acum golul a fost umplut de altcineva. sau poate fi şi viceversa.
  • sunt prieteni cu care vorbeşti rar, despre lucruri banale, fără a intra în intimităţile unul altuia. însă ştii, eşti sigur că te poţi baza oricând pe acea persoană. şi că nu te va trăda niciodată.
  • sunt prieteni pentru care nu contează cum arăţi, nu contează ce orientare sexuală ai, lor nu le va fi ruşine să meargă cu tine alături pe stradă.
  • şi prieteni care cu prima ocazie îşi vor arăta colţii, te vor trăda.

Veţi spune că ăştia din urmă nu pot fi numiţi prieteni. De ce nu? Doar prietenia nu este ceva definit pe termen scurt, mediu sau lung. Odată ce a existat acest sentiment, a existat şi prietenia.

Unii categorisesc prietenii în: adevăraţi şi falşi nu. Oricum sunt prieteni.

Alţii numesc prieteni doar câţiva oameni, maxim 5 pe tot parcursul vieţii, dar care sunt prieteni de încredere.

Iar cea de-a treia categorie are mulţi prieteni, dar până la urmă majoritatea trag în ţeapă, pentru că cineva a fost naiv cândva.

Am privit filmul La vie en rose despre viaţa unei mari cântăreţe – Edith Piaf. Mi-a plăcut mult filmul. Şi mi-a plăcut şi mai mult atitudinea sa faţă de prieteni. Într-un ultim interviu a fost întrebată: “Care sunt prietenii Dvs. cei mai fideli?”. Răspunsul a fost unul pe măsură: “Prietenii mei toţi sunt fideli.”

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.
Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.
Şi atunci, care este leacul?
Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯
Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?
Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?
Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.
Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.
Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.
Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.

Ce nu este familia

Mulţi au scris despre ce este familia, mai pe înţelesul lor, mai de prin cărţi luate fiind definiţiile. Unii au încercat să dea sfaturi cum tre’ să faci să ai o familie fericită. Eu nu am familie. Nu am familia mea, am vrut să spun. Dar am crescut într-o familie, desigur.

Fiecare are percepţiile sale, definiţia sa, imaginea sa despre ce este familia. Eu însă mi-am făcut o imagine ce nu este familia, în special familia modernă.

  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, nu te grăbeşti să mergi acasă, ci ai prefera o cafea sau bere cu prietenii
  • nu este familie atunci când petreci mai mult timp pe twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare decât cu partenerul de viaţă
  • nu este familie atunci când partenerul de viaţă află de problemele sau bucuriile tale de la alţii, sau mai rău, de pe net (twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare)
  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, preferi să chemi un prieten să te conducă acasă, decât să faci o plimbare alături de el/ea
  • nu este familie atunci când te plângi că eşti în depresie, ai o viaţă de rahat, etc. etc., şi scrii despre asta peste tot, în loc să cauţi rezolvare împreună cu el/ea (la bine şi la rău împreună, parcă aşa era, nu? :roll:)
  • nu este familie atunci când îţi pui ţâţele pieptul pe net ca avatar, să admire toţi, mai puţin bărbat-tu, că el nu are twitter, şi nu poate afla, nu?
  • nu este familie atunci când înjuri ca la gura cortului, crezându-te un model pentru copilul tău
  • nu este familie atunci când porţi grija altor cupluri/familii, în timp ce în cuibuşorul tău culoarea roz s-a transformat în gri de ceva timp bunişor
  • nu este familie atunci când preferi să faci orice, numai nu o oră de desen sau citire cu odrasla ce te vede şi aşa, doar câteva ore pe săptămână. Că oricum copilul creşte, nu s-a opri acum de crescut de la aşa un fleac, nu? 👿
  • nu este familie atunci când tu nu vrei o familie, ci eşti nevoit s-o ai.
Trist, dar adevărat 😐