fost la “balet”… pardon, la circ

Fost la balet zilele trecute, la “Don Quijote”, din cadrul Festivalului „Invită Maria Bieşu”. Un spectacol frumos, vesel, uşor. Ştiam că la balet, sau operă, sau concert de muzică clasică, merg persoane puţin mai culte decât mediocritatea. Poate discriminez, poate greşesc, nu neg. Dar aşteptările mele au fost exagerate, se pare. Cetăţeanul cult ştie de balet, citeşte cărţi, merge la spectacole s-o crezi tu. Dar nu ştie cum să se comporte. Nu, nu ştie deloc. Pe lângă faptul că vine cu cel puţin 15 minute întârziere (că deh, are de adus vaca de la deal, de o muls şi de o adăpat, de o legat de stâlpul de la balconul etajului 13), că aşa suntem obişnuiţi (aici nu ştiu de ce, poate aşa ni se face impresia că suntem mai importanţi? 👿 ), se mai comportă ca la circ.

De ce? Păiii… pentru că la balet nu e doar dansuri, nu e show. E şi muzică. E şi orchestra care îţi gâdilă urechile. E şi dansul care-ţi bucură ochii. Dar pe noi nu ne gâdilă şi bucură nimic, pe noi ne mănâncă palmele. să batem din palme să aplaudăm ne pricepem de minune. A luat-o în brate pe prinţesă – aplaudăm. A apucat-o de mână – iar aplaudăm. A făcut o piruetă – de ce să nu aplaudăm? chiar dacă a făcut-o neîndemânatic şi s-a şi împiedicat la aterizare. Las’că-i bine, nene.

Şi orchestra? Cui rămâne orchestra şi care e rolul ei? E pusă acolo de formă? De ce să nu asculţi muzica şi priveşti dansul în acelaşi timp, când în jur e atâta frumuseţe, o simbioză extraordinară. Cum să ignori aşa ceva? Cum, dom’le? Există vreo explicaţie logică ce-mi scapă mie? Unde este cultura noastră? De ce nu avem răbdare? Să se termine un act, sau cel puţin să dureze o scenă deplină pentru a aplauda?

Nu mi-a plăcut deloc. Deşi spectacolul a fost super, m-am simţit ca la circ. Unde animalele, pentru a executa încă un număr artistic, au nevoie de aplauze, că aşa au fost dresate, la aplauze să fie ascultătoare. Iar nouă, spectatorilor, să ni se pară că aşa se comportă oamenii culţi. 

Clounada Eurovision

Și iarăși clounada Eurovision 2011 ne-a arătat unde ne e locul. Și de ce pe 12? Pentru că așa merităm? Nu. Pentru că nu avem cumetri, pentru că nu suntem clouni sau nu avem cântece bune? Nu știu răspunsul, dar părerea mea că piesa Azerbaijanului e cu nimic mai bună decât piesa Zdubilor noștri. Ia comparați și încercați să vedeți care din ele vi se întipărește mai ușor, ce piesă vă trezește la viață, emoțiile parcă vă cuprind. Asta?

Nu cred. Poate asta?

Da. Oi fi eu poate mai zbânțuită, mai nebunatică, dar nu sunt unica. Și chiar se specula că vom fi câștigători. Dar mă doare, căci acești băieți chiar au meritat. Sunt cunoscuți peste tot în lume, sunt iubiți, aplaudați, chemați la concerte, diferite evenimente iar stilul lor e chiar un stil aparte. Dar neprețuit. Au fost originali și nici asta nu a avut priză la public. Dar nu cred că e așa. Frica asta că vor da puncte/voturi unei țări precum Moldova e de vină. Că vine și la anul această clounadă și ce ne facem? Că Moldova e nimeni și nimic oriunde. Nu am dreptate? Întrebați pe cineva ce știu despre Moldova și veți vedea. Nu avem petrol, gaz, nu avem nici măcar conducere, stăm pe temporar de 2 ani deja. Cum să dai unei țări ca asta voturile?

E cumetrism pe față. Precum o mahala în care dacă nu ești bogat – nu ai oaspeți. Nu ai susținători. Și peste tot, prin toate rețelele de socializare, forumuri se vorbește despre cerșirea voturilor de la Italia, Irlanda, Spania – țările unde sunt mulți moldoveni. Și nu suntem unicii. Peste tot e așa. Dar totuși acesta e concurs de muzică, unde cel mai bun, cel mai original ar trebui să fie regele. Ar trebui Europei în primul rând să fie rușine pentru așa un sistem fraudulos de votare. Fraudulos – obiectivitate zero. Și ar trebui să fie rușine oamenilor, pentru că se așteaptă la mila vecinilor. E precum Paștele Blajinilor – eu îți dau o cană cu un prosop, tu-mi dai un lighean și suntem chit. Rușinică!

Totuși Zdubii sunt cei mai buni. Și mereu vor fi. Iar Eurovision deja a rămas nimic, un show fără valoare unde cine are vecini și bani – ia premiul cel mare. Și dacă nu se schimbă curând ceva în acest mod de voting, va muri. Dezamăgirea unor țări e prea mare an de an. Și păcat că și aici e politică. Peste tot acest joc murdar. Dezamăgită profund.

Zdob și Zdub – bravo!!!

Suflet japonez – floare de cireș

De repetate ori am auzit, citit, văzut oameni declarând sus și tare precum că ”japonezii nu au inimă, japonezii sunt reci, japonezii nu au suflet, etc.”. Atât de multe păreri că aproape m-am lăsat convinsă. Și ziceam în sinea mea ”iată oamenii care au inventat roboții au devenit roboți”. Dar nu e așa.

Zilele trecute am avut ocazia să observ mai îndeaproape oamenii. În special cum sărbătoresc. Cum se bucură de hanami – sakura japoneză (florile de cireș japonez atât de bine cunoscute în lumea întreagă). Pentru ei, japonezii, aceste flori sunt un simbol, sunt ceva sfânt fără de care Japonia ar fi o țară săracă sufletește. Despre acest simbol sunt compuse mii de melodii, poezii, istorioare. O bună parte din cultura japoneză se bazează pe aceste floricele. Dar ce miros îmbietor, dar ce frumusețe!

Cum poți spune că sunt reci și fără suflet, când ei așteaptă un an de zile pentru a se bucura câteva zile de aceste culori, mirosuri, priveliști minunate. În fiecare an, lunile martie-aprilie peste tot în țară sunt dedicate evenimentului numit hanami – în traducere literară a privi flori.

Credeam că uite, acești cireși fac flori după care, cum sunt eu obișnuită la noi, fac și fructe și uite atunci tre să fie mai mare bucuria – bucuria stomacului și a gurii mereu nesătule 🙄 . Dar nu e atât de simplu. Acești cireși sunt masculi – și tot ce fac sunt aceste minunate flori. Asta e menirea lor. Frumos, aș spune. Foarte frumos.

Și cum perioada de înflorire se apropie, fiecare își face planuri unde să plece în week-end cu familia sau prietenii la un picnic. Dar nici aici nu e atât de simplu. Fiecare merge și rezervă locul cu câteva zile în avans, și nimeni nu va veni să ocupe acest loc. Mai jos câteva exemple:

Deci aceste albastre sau verzi cuverturi sunt folosite pentru rezervare, iar mai apoi pentru a sta pe ele în timpul picnicului. Si e chiar ceva sens pentru ei în toata această activitate.

Pe hârtiile de pe cuvertură sunt scrise numele persoanelor care au rezervat acel loc și astfel nimeni nu va îndrăzni să-l ocupe. După care, când vine timpul picnicului fără haos sau ceartă fiecare își știe locul.

Iar în parc e o liniște de te iau fiorii, de zici că nu sunt oameni apți de a comunica, ci muți. Doar pe alocuri unele grupuri mai măricele se aud, sau copiii jucându-se în voie. Am întrebat: ce e cu atâta liniște? Și am primit răspuns în stil japonez: chiar dacă e sakura, și aceasta e cultura și tradiția noastră, anul acesta nu avem prea multe bucurii. Și în suflet ne bucurăm și ne întristăm în același timp. Dar tradițiile mereu vor exista, pentru noi istoria și cultura sunt mult prea importante.


Vrăjitorul dirijor

Câteodată mă întrebam: cum oare reuşesc toţi membrii unei orchestre să urmărească mişcările dirijorului? Sau, şi mai şi, credeam că el face aceste mişcări doar pentru câţiva membri ai orchestrei. M-am înşelat şi aici. Mai apărea o întrebare: dar pentru ce un dirijor dacă ei ştiu toţi bine muzica, au notele în faţă? Ei, când eram mică, taică-meu îmi zice: trebuie dirijor, ca să nu se încurce 😀 . L-am crezut, că pe atunci tot ce spunea tăticu era adevărat.

Am fost la 2 concerte din cadrul Festivalului internaţional “Nopţile pianistice din Moldova – Marea Neagră”. Primul, deşi mi se părea că va fi mai bun, căci era doar din muzică de Tchaikovsky, a fost mai liniştit, calm, ceva specific muzicii clasice. La cel de ieri, concert de muzică franceză, nu mă aşteptam la ceva spectaculos. Dar, mare mi-a fost surpriza: a fost ceva extraordinar. Şi asta datorită dirijorului – Misha Katz. E un dirijor – vrăjitor (sensul pozitiv al cuvântului). Din toate punctele de vedere. Ia priviţi-l – nu se aseamănă oare el cu un vrăjitor din poveste? Dar să-l vedeţi câtă energie are, cum dă din mâini, din cap, cum se mişcă, parcă ar fi un puştan ştrengar. De unde în acest om atâta energie, atâta dezinvoltură?

Dar câtă simplitate găseşti, ceea ce multora le lipseşte. Am şi râs, am şi plâns la acest spectacol. De ce am râs: la un moment dat, când urechea era fin gâdilată de câteva note de vioară, se aude în sală sunând un telefon mobil, destul de deranjant. Dirijorul, nu a reacţionat deloc cu întârziere strigând: telefon! Oare s-a mai întâlnit undeva aşa ceva? Nu cred 🙄 .

De ce am plâns? Păi – în program era şi piesa Bolero de Maurice Ravel. După cum se ştie, aceasta este o piesă tragică, emoţionantă, care te ţine în suspans. Ba chiar este un moment când eroul principal îşi omoară iubita. Ei, s-a întâmplat ca anume în acel moment de culme să-mi intre ceva în ochi şi lacrimile să îmi curgă râu. Exact în momentul potrivit 😉 . Bine că eram cu o prietenă care ştia bine piesa şi cunoştea momentul când a fost comisă crima. Plângând, o tot întrebam: aici a omorât-o? ori încă nu? Ce mai – a fost super!

Jazzul şi anii

Eram convinsă că nu îmi place jazzul. Eram convinsă că e muzică grea. Că nu e pentru mine şi că nu voi ajunge vreodată să ascult jazz cu plăcere. M-am înşelat. Nu trebuia să fiu atât de convinsă. Încă o dată m-am convins că “never say never”. Of, atâtea convingeri în câteva cuvinte doar 🙄 .

Azi am avut marele noroc să descopăr jazzul. Şi… mi-a plăcut. Nu era jazz pur, era etno jazz. Un concert al băieţilor de la Trigon. Am rămas plăcut surprinsă că avem aşa muzică. Dar… se pare că nu e muzică pentru tineri, deoarece în sală erau persoane puţin mai în vârstă decât mine, doar o parte mică din spectatori fiind sub 25 ani.

Oare am îmbătrânit? 😯

Mai jos vă propun câte ceva din ce am descoperit şi eu de curând.

Enjoy it   ➡