Sfântul Valentin sau zombare?

Eu nu sărbătoresc această zi. Din diverse motive. Dar cel mai mult pentru că e o zi plină de fals. O zi când oamenii dacă nu spun cuvinte de iubire (dacă simt asta sau nu – nimeni nu se întreabă), nu sunt normali. Pentru că este o zi comercială. Pentru că aşa trebuie. Pentru că nu-mi plac sărbătorile împrumutate, mai ales de la americani. Pentru că dragostea nu e ceva ce se arată doar azi, pentru că dragostea nu se arată, ea se simte. Iar cel da alături o simte dacă e dragoste. Pentru că eu pot primi flori, pot oferi şi primi cadouri fără ocazii, doar pentru că cineva vrea să-i fiu alături. Pentru că pot mulţumi persoanei iubite în orice altă zi, nu când spun calendarele.

Şi ce modă a mai apărut la noi că prietenii, colegii, vecinii se felicită între ei cu această zi sau ocazie?

Ohhh, dar cum se laudă între ele fetele cu cadourile primite. Şi dacă vreo una alde mine spune că nu a primit nimic, vrei – nu vrei, te simţi nije plintusa.

Nu sunt împotrivă acestă zi să fie sărbătorită de alţii, dar măcar faceţi în aşa fel să fie veridic. Avem o ţară democrată şi fiecare face ce vrea. Ei, atunci am şi eu dreptul să refuz acest bullshit obicei băgat pe gât.

Mai jos am un video, trimis de un om bun care cred că va saluta acest post 🙂

Scuze celor ce nu înţeleg limba rusă.

Advertisements

Tunelul iubirii

Am primit un e-mail cu aceste poze. La început nu ştiam unde se află acest tunel al iubirii. Apoi am găsit: Ucraina. E incredibil. Dar adevărat. Şi miraculos de frumos. Nu? 🙄

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.
Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.
Şi atunci, care este leacul?
Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯
Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?
Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?
Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.
Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.
Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.
Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.

Când chiloţii sunt pe dos

Trezit dimineaţa. Greu, foarte greu. Cu 40 de minute mai târziu decât de obicei. Holbat ochii mari, speriaţi. Fuga făcut duş, îmbrăcat, ieşit din casă. Alergat un pic după autobuz (încălcat principiul meu: după bărbaţi şi tramvai nu alerg niciodată, mereu se va găsi altul să vină :oops:).

Întârziat la serviciu, of courrrrse (ufck ) :mrgreen: .

Primit SMS. Nu unul – 6 deodată. O informaţie aşteptată. Dau să deschid – nu vrea. Cere parolă. Bag parola – nu vrea. Uitat parola. Cum aşa? Simplu. Altă explicaţie nu am.

Deschid PC-ul. Primit un document ataşat. Important (cică high prority). Deschid – nu vrea. Nu pot deschide, acest Office nu a fost instalat pentru acest user. Oare ce-o mai fi şi asta? Pierdut o oră pentru a rezolva problema 😐 .

Mai încerc să deschid SMS-urile. Tot nu vrea. Nicio parolă nu o ia. A sosit momentul când vreau să-mi dau o palmă. Poate nu doar una, mai multe. Dar nu am curaj :roll:.

După amiază surpriză – ceva care trebuie să fie secret (sicret di stat mare :lol:), s-a dovedit a nu mai fi secret. (ufck, ufck, ufck). Urmările – destul de grave. Uoffff, cred că nu mai pot. Dar mai pot. Ehehe, cât mai pot.

Mai încerc o dată să citesc mesajele – ioc. Deja sunt 7. Mi se ridică şi sângele în cap. Simt că explodez, dar încă nu e seară. Răbdare şi iar răbdare.

Urmările secretului care nu mai este secret se agravează, decizii luate în grabă. Scandal, ceartă şi urât.

Ajunsă acasă. În sfârşit. Linişte. Aham, ai fi vrut. Mutra acră a cuiva îmi face seara şi mai frumoasă.

Îmi zic: Următorul o ia în freză. Rău. Să nu credeţi că dacă-s mică, nu pot. 😆

Vreau să dorm. Merg să fac duş. Surpriză: sunt îmbrăcată cu chiloţii pe dos. Şi aşa am fost toată ziua.

Iată şi cauza a tot ce s-a întâmplat azi. Deşi unii spun că anume când ţi se întâmplă aşa ceva, tre’ să-ţi meargă bine. Numai nu mie. Nu azi.