Uite-aşa e statul cu fiscul lui…

Într-o dimineata, stapânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, vazu un târgoveţ ce vindea, într-adevar, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul sau, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul strajer, îi dadu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îl luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am facut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţă cu mere a târgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreaga cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iata, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumatate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stapânitorului cetăţii şi glăsui: „Maria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

Povestea crizei financiare

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului: Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Daca îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: “Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit însă că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata”. Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: “Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţa. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?”

Sătenii, s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii.

P.S. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar. 🙄

Avem nevoie de puţină toleranţă-n plus

În maxi-taxi. Mai exact 160. Nu era aglomerat, având în vedere că era weekend. Toţi pasagerii erau aşezaţi.

O doamnă cu doi copii stătea pe scaunele din faţă. Cel mai mare avea maxim 5 ani, mezinul – maxim 1 an.
Ambuteiaj pe străzile Columna şi Ismail. Dar un ambetiaj de-a dreptul plictisitor. Cred că am stat pe Columna (pe lângă piaţa centrală) nu mai puţin de 20 de minute. Nici pe Ismail nu a fost mai bine. La un moment dat, ăla micu’ începe a face nazuri. Se plitisea copilu’. E şi firesc, dacă un adult nu are ocupaţie (citit sau ascultat muzică/ştiri în căşti) apoi îşi iese din pepeni, ce să mai zici pentru un copil: transpiraţie, miros nu tocmai din cele mai plăcute, etc.

Maică-sa (ingenioasă fumeie :roll:), a scos telefonul mobil, a pus melodia aia cu pinguinii (care mai nou a înlocuit tradiţionala Băsmăluţă pe la nunţi). Destul de enervant, de acord. Mai ales că toată lumea era plictisită şi întârzia undeva. Asta punea încărcătură şi mai mare-n atmosferă.

Ei, nu au trecut mai mult de 5 minute şi, o doamnă destul de agresiv zice:

– da vîkliuchite etu vaşu muzîku. ia ne mogu terpeti eio. voditel’, zdelaite şto-nibudi.

La care mama copilului îi spune destul de calm (dar în română): “Doamnă, copilul plânge, aşa stă liniştit. Mai bine ascultăm cum plânge, sau muzică?”

– da kaneşhna. vaşî deti izbalovannîe, vot kto vaşî deti. voditeli, ia şeass takoe ustroiu. i jalobu napişu.

Desigur, nimeni nu a intervenit în apărarea doamnei. Nici eu (ştiu, sunt lasă :oops:) .
Doamna a închis muzica, copilul a început a plânge  şi şoferul, destul de agresiv i-a zis doamnei sau îşi linişteşte copilul, sau să coboare.

A coborât. Tot nimeni nu a zis nimic.
Am rămas uluită, dar şi fără cuvinte.

Cine are dreptate? Ce se putea de zis/făcut în acest caz?

Orange, ca şi legislaţia Moldovei

Cunoscut lucru este că legislaţia Republicii Moldova este  întortocheată. Şi lasă loc de interpretări. Dacă vrei, îţi face ţie dreptate. Dar dacă celălalt are un avocat bunicel, întoarce legea în aşa fel că vei fi tu cel vinovat. Deci depinde de interpretare şi care “e mai şmecher”.

Aşa e si Orange. Sunt client orange de mai bine de 5 ani, cred. În România, fiind la studii tot la Orange am fost abonată. Nuş cum mi se părea avantajos. Aveau oferte interesante. În special după ce apăruse Cosmote cu oferte atractive. Concurenţa naşte calitate. Aşa e într-o economie de piaţă normală.

În Moldova mea dragă e altfel. Un caz simplu ce m-a supărat. Au introdus ceva nou pentru noi – bonus pentru apelurile internaţionale primite. Salutabil. Mai ales că mulţi dintre noi primim apeluri internaţionale, aş zice, nu puţine. Şi în România aşa ceva era încă prin 2005, pare-mi-se. Nu ştiu dacă s-a mai păstrat. Şi nici nu ştiu ce venit are compania de la asta. Mă rog, e treaba lor. Dar dom’le, dacă tot ai făcut oferta, fă-o să-mi convină şi mie, în calitate de client.

Am primit 230 de minute bonus luna trecută pentru apeluri internaţionale primite. OK, bucurie mare. Pot să le folosesc doar în reţea, doar în weekend şi doar după ce consum Minutele de fidelitate. Aşa scrie, nu?

Aşa ar trebui. Numai că eu mi-am consumat Minutele de fidelitate, iar când am vorbit în weekend în reţea, mi s-au consumat, de fapt, minutele în reţea din abonament. De ce? Pentru că aşa vor ei. Frumuşeii de ei. Da da. Am sunat la Relaţii clienţi, mi s-a spus să stau liniştită, voi consuma din minutele bonus. Dar, nu s-a întâmplat aşa. Iarăşi sunat. Acum am primit alt răspuns – consumi bonusul după ce-ţi consumi toate minutele din abonament. După aia ai parte şi de aşa-numitul bonus.

Care bonus? Ăsta e bonus? După ce consum tot ce am, doar în weekend şi doar în reţea? Păi eu îmi iau abonament ca să-mi ajungă o lună, nu ca să-l consum rapid şi aştept să vină weekend-ul pentru a consuma pomana voastră.

Nu că aş fi client important, care ar aduce companiei venituri ceva. Sunt o furnică aproape invizibilă faţă de toată maşinăria asta. Dar totuşi nu-mi place când o frază lasă loc de interpretări.

P.S. nu-mi place Moldcell. nuş de ce. dar la ei bonusul e bonus. se consumă nu după ce nu mai ai nevoie de el. omeneşte

Casă mare – viaţă mică

Am văzut de curând filmul “По семейным обстоятельствам”  (“Din motive familiale”, presupun să aşa se traduce în română). Mi-a plăcut. Mult. Dar cel mai mult m-a impresionat secvenţa de mai jos.

Mi-am pus şi eu unele întrebări, care acest bătrânel i le adresa tinerei: pentru ce avem nevoie de apartamente mari cand familia e mică? Pentru ce o masă mare în casă, dacă la acea masă se adună doar câteva persoane iar restul scaunelor rămân goale?

Poate cineva va spune: pentru a fi asigurat când vor veni rudele/oaspeţii. Ei bine, dar asta se întâmplă atât de rar. Iar dacă cei ce-ţi calcă pragul sunt oameni, vor accepta o masă mai mică, sau un apartament/casă mai mică. Şi vor aprecia ceea ce eşti, nu ceea ce ai. Cum se mai spune la ruşi “в тесноте но не в обиде”.

Am raportat acest fragment la vieţile noastre, în special a celor de la ţară. Muncesc sărmanii o viaţă, fac o casă mare, stau în o cocioabă construită pe lângă casă (să nu facă dezordine în casă, să fie curat când vin copiii sau rudele în vizită). Iar la sfârşitul vieţii să ajungă să nu fi fost măcar o dată la odihnă, la un sanatoriu în ţară, d’apoi peste hotare. E trist, dar e adevărat. Căci nu ne dăm seama, din păcate, că pe ce punem preţ toată viaţa, de fapt nu are nici un preţ. Doar plătim cu viaţa – ăsta e preţul. Şi e mult prea mare.