Povestea crizei financiare

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului: Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Daca îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: “Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit însă că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata”. Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: “Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţa. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?”

Sătenii, s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii.

P.S. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar. 🙄

Avem nevoie de puţină toleranţă-n plus

În maxi-taxi. Mai exact 160. Nu era aglomerat, având în vedere că era weekend. Toţi pasagerii erau aşezaţi.

O doamnă cu doi copii stătea pe scaunele din faţă. Cel mai mare avea maxim 5 ani, mezinul – maxim 1 an.
Ambuteiaj pe străzile Columna şi Ismail. Dar un ambetiaj de-a dreptul plictisitor. Cred că am stat pe Columna (pe lângă piaţa centrală) nu mai puţin de 20 de minute. Nici pe Ismail nu a fost mai bine. La un moment dat, ăla micu’ începe a face nazuri. Se plitisea copilu’. E şi firesc, dacă un adult nu are ocupaţie (citit sau ascultat muzică/ştiri în căşti) apoi îşi iese din pepeni, ce să mai zici pentru un copil: transpiraţie, miros nu tocmai din cele mai plăcute, etc.

Maică-sa (ingenioasă fumeie :roll:), a scos telefonul mobil, a pus melodia aia cu pinguinii (care mai nou a înlocuit tradiţionala Băsmăluţă pe la nunţi). Destul de enervant, de acord. Mai ales că toată lumea era plictisită şi întârzia undeva. Asta punea încărcătură şi mai mare-n atmosferă.

Ei, nu au trecut mai mult de 5 minute şi, o doamnă destul de agresiv zice:

– da vîkliuchite etu vaşu muzîku. ia ne mogu terpeti eio. voditel’, zdelaite şto-nibudi.

La care mama copilului îi spune destul de calm (dar în română): “Doamnă, copilul plânge, aşa stă liniştit. Mai bine ascultăm cum plânge, sau muzică?”

– da kaneşhna. vaşî deti izbalovannîe, vot kto vaşî deti. voditeli, ia şeass takoe ustroiu. i jalobu napişu.

Desigur, nimeni nu a intervenit în apărarea doamnei. Nici eu (ştiu, sunt lasă :oops:) .
Doamna a închis muzica, copilul a început a plânge  şi şoferul, destul de agresiv i-a zis doamnei sau îşi linişteşte copilul, sau să coboare.

A coborât. Tot nimeni nu a zis nimic.
Am rămas uluită, dar şi fără cuvinte.

Cine are dreptate? Ce se putea de zis/făcut în acest caz?

Orange, ca şi legislaţia Moldovei

Cunoscut lucru este că legislaţia Republicii Moldova este  întortocheată. Şi lasă loc de interpretări. Dacă vrei, îţi face ţie dreptate. Dar dacă celălalt are un avocat bunicel, întoarce legea în aşa fel că vei fi tu cel vinovat. Deci depinde de interpretare şi care “e mai şmecher”.

Aşa e si Orange. Sunt client orange de mai bine de 5 ani, cred. În România, fiind la studii tot la Orange am fost abonată. Nuş cum mi se părea avantajos. Aveau oferte interesante. În special după ce apăruse Cosmote cu oferte atractive. Concurenţa naşte calitate. Aşa e într-o economie de piaţă normală.

În Moldova mea dragă e altfel. Un caz simplu ce m-a supărat. Au introdus ceva nou pentru noi – bonus pentru apelurile internaţionale primite. Salutabil. Mai ales că mulţi dintre noi primim apeluri internaţionale, aş zice, nu puţine. Şi în România aşa ceva era încă prin 2005, pare-mi-se. Nu ştiu dacă s-a mai păstrat. Şi nici nu ştiu ce venit are compania de la asta. Mă rog, e treaba lor. Dar dom’le, dacă tot ai făcut oferta, fă-o să-mi convină şi mie, în calitate de client.

Am primit 230 de minute bonus luna trecută pentru apeluri internaţionale primite. OK, bucurie mare. Pot să le folosesc doar în reţea, doar în weekend şi doar după ce consum Minutele de fidelitate. Aşa scrie, nu?

Aşa ar trebui. Numai că eu mi-am consumat Minutele de fidelitate, iar când am vorbit în weekend în reţea, mi s-au consumat, de fapt, minutele în reţea din abonament. De ce? Pentru că aşa vor ei. Frumuşeii de ei. Da da. Am sunat la Relaţii clienţi, mi s-a spus să stau liniştită, voi consuma din minutele bonus. Dar, nu s-a întâmplat aşa. Iarăşi sunat. Acum am primit alt răspuns – consumi bonusul după ce-ţi consumi toate minutele din abonament. După aia ai parte şi de aşa-numitul bonus.

Care bonus? Ăsta e bonus? După ce consum tot ce am, doar în weekend şi doar în reţea? Păi eu îmi iau abonament ca să-mi ajungă o lună, nu ca să-l consum rapid şi aştept să vină weekend-ul pentru a consuma pomana voastră.

Nu că aş fi client important, care ar aduce companiei venituri ceva. Sunt o furnică aproape invizibilă faţă de toată maşinăria asta. Dar totuşi nu-mi place când o frază lasă loc de interpretări.

P.S. nu-mi place Moldcell. nuş de ce. dar la ei bonusul e bonus. se consumă nu după ce nu mai ai nevoie de el. omeneşte

Casă mare – viaţă mică

Am văzut de curând filmul “По семейным обстоятельствам”  (“Din motive familiale”, presupun să aşa se traduce în română). Mi-a plăcut. Mult. Dar cel mai mult m-a impresionat secvenţa de mai jos.

Mi-am pus şi eu unele întrebări, care acest bătrânel i le adresa tinerei: pentru ce avem nevoie de apartamente mari cand familia e mică? Pentru ce o masă mare în casă, dacă la acea masă se adună doar câteva persoane iar restul scaunelor rămân goale?

Poate cineva va spune: pentru a fi asigurat când vor veni rudele/oaspeţii. Ei bine, dar asta se întâmplă atât de rar. Iar dacă cei ce-ţi calcă pragul sunt oameni, vor accepta o masă mai mică, sau un apartament/casă mai mică. Şi vor aprecia ceea ce eşti, nu ceea ce ai. Cum se mai spune la ruşi “в тесноте но не в обиде”.

Am raportat acest fragment la vieţile noastre, în special a celor de la ţară. Muncesc sărmanii o viaţă, fac o casă mare, stau în o cocioabă construită pe lângă casă (să nu facă dezordine în casă, să fie curat când vin copiii sau rudele în vizită). Iar la sfârşitul vieţii să ajungă să nu fi fost măcar o dată la odihnă, la un sanatoriu în ţară, d’apoi peste hotare. E trist, dar e adevărat. Căci nu ne dăm seama, din păcate, că pe ce punem preţ toată viaţa, de fapt nu are nici un preţ. Doar plătim cu viaţa – ăsta e preţul. Şi e mult prea mare.

Când cresc mare, eu ce mă fac?!

A început de ceva vreme perioada depunerii dosarelor absolvenţilor licelui/gimnaziilor pentru studiile universitare. Şi, dilemă mare: la ce facultate să dau? Unde s-o apuc? De ce facultatea de drept e mai bună decât cea de economie? Sau invers? Nici ei, sărmanii abiturienţi nu mai ştiu.

Mi s-a întâmplat să aud aşa întrebări: la ce facultate mă sfătuieşti să dau? unde crezi că e mai bine? la marketing sau contabilitate? etc.

Bre nene, cum pot eu, om matur, cu scaun la cap (sper că aşa şi sunt 🙄 ) să-mi iau responsabilitatea de a-ţi decide ţie viitorul? Şi nici nu cred că cineva matur şi înţelept ar face una ca asta. Deşi am făcut facultate 4 ani, deşi am ceva experienţă de muncă, nu aş putea spune nimănui: mergi la facultatea care am absolvit-o eu, e bună. Dar poate tu nu eşti bun pentru acea facultate? Şi apoi, depinde de dorinţa fiecăruia, de aptitudinile şi atitudinea sa cum va reuşi.

Am fost şi eu în astfel de situaţie: clasa 12-a absolveam, ştiam că vreau să învăţ undeva oriunde, numai nu în Moldova. Nu ştiam ce profil să aleg. Am decis totuşi. Decizia nu mi-a aparţinut 100%. Recunosc. Şi păcat. Am fost oarecum influenţată de profesia mamei. La acea vreme credeam că iubesc matematica. M-am înşelat. Eram bună la matematică în şcoală. La facultate am ajuns s-o urăsc. Nu am schimbat facultatea, nu m-am transferat la alta. Nu ştiu de ce, probabil de frică, laşitate. Sau din necunoştinţă. Acum chiar profesez ceea ce am învăţat. Din fericire, matematică nu fac 😀 . Şi chiar îmi place ce fac. Dar simt că vocaţia mea e altceva. Poate cândva voi face şi acel lucru. Cândva.

Să revenim deci la aceşti bieţi abiturienţi. Le zic bieţi, deoarece sunt indecişi o parte din ei, iar această decizie îi va marca. Cine e de vină? Nu ştiu, dar cu siguranţă o parte mare de vină o poartă statul. Da, Guvernul. Mai bine spus, Ministerul educaţiei (care se ocupă cu orice, numai nu cu educaţia). Copiii, încă din şcoala primară ar trebui să fie stimulaţi să aprofundeze acele materii la care sunt puternici, talentaţi. Dar la noi cum se întâmplă: până în clasa a 9-a invaţă toţi aceleaşi materii, fără nici o diferenţă. Apoi, urmează liceul, unde, cică ar trebui să se divizeze după înclinaţie: umanist sau real. Şi aici stop ❗ dar cum sunt ei divizaţi? Foarte mulţi se conduc după cum a făcut prietenul, după cum a spus mama că e mai bine, după cum au  făcut majoritatea colegilor. Prea rare sunt cazurile când aceşti paşi sunt consultaţi cu un dascăl, cu cineva care a supravegheat formarea elevului, care a observat unele aptitudini mai speciale. De aici şi porneşte firul greşit, cred eu.

Mai sunt şi unele teste de cultură generală, care ar putea direcţiona absolventul de liceu încotro s-o ia. Cel puţin înspre ce domeniu să se îndrepte. Ca să nu fie nevoit să aleagă specializarea că aşa a zis mama sau tata, că vecinul a făcut facultatea asta şi s-a aranjat bine, că e facultate de prestigiu, că acolo am rude profesori, că acolo s-au dus colegii. E trist să nu ştii ce vrei…