”Piaţa de purici” de la Gara Feroviară

Citeam zilele trecute acest post despre piaţa de vechituri din jurul Gării feroviare, Chişinău. Şi hm, m-a pus un pic pe gânduri. Şi întrebările au început să apară: şi de ce, mă rog, noi nu putem avea piaţă de vechituri? Şi ce dacă vrem oraş european? Oare oraşele europene nu au aşa ceva? Nu? S-o credeţi voi.
Dar să încep cu un pic de istorie.
Eu ştiam că doar prin ţările sărace sunt astfel de locuri. Locuri unde sărmanii oameni îşi vând bunurile. Dar… mi s-a spulberat această idee în 2008 când, fiind în Japonia la studii, nişte colegi îmi zic: Hai să mergem la Flea market. M-am uitat sceptic la ei. Zic OK, market ştiu ce e aia, da iată flea? Nu stăteam foarte bine cu engleza (nu că acum aş sta :roll:), şi am căutat în dicţionar: flea (eng.) – purice. Zic o mamă dragă, ce piaţă o mai fi şi asta??? Dar scriind alături şi market văd că nenea Goagăl traduce: piaţă de vechituri. M-a pus şi mai mult pe gânduri. Ce, eu acasă nu am piaţă de vechituri? Dar… am mers. Din curiozitate. Să văd: e diferit de ce e la noi, cum e, ce se vinde, la ce preţuri, etc.
Am rămas uimită. Deosebire mare nu este. Doar că… este loc amenajat special pentru asta. Se organizează cam în fiecare weekend dar în locuri diferite din oraş. Uneori în vreo curte mai mare, alteori pe un stadion, ba chiar şi în afara oraşului câteodată (cum ar fi piaţa auto de la Pruncu, unde se vinde şi tehnică de uz casnic adusă din Ioropa 😀 ). Nu ştiu şi dacă se plăteşte o taxă. Nu am putut să aflu. Vânzătorii (nu toţi) cunosc engleza de bază. Sun şi băbuţe, sunt şi tineri, sunt şi lucruri vechi, sunt şi lucruri noi. Sunt şi tarabe ambulante cu mâncare şi băutură (nealcoolică).
Ce se întâmplă în Europa? Păi ce, ei nu-s oameni? Eu nu vând, nu au vechituri? Desigur că au. Iarăşi Google mi-a venit în ajutor. Am găsit aici şi istoria, şi explicaţia, dar şi poze.
Şi acum la Chişinău: tot ce avem nevoie este un loc. Şi avem locuri în păragină, locuri fiind patrimoniul sau al primăriei sau al Guvernului, care pot fi utilizate pentru acest fel de activităţi. Ştiu că s-a  făcut şi la noi un Yard Sale, civilizat, loc amenajat, şi toate alea. Doar că mulţi au spus că de fapt, preţurile-s cam măricele. Şi nu are iz de piaţă de vechituri, ci de o piaţă mai selectă. Aşa o fi sau nu, nu ştiu. Între timp iată ce se face pe lângă Gara feroviară din Chişinău.

Pa!, eu am plecat în Sierra Leone!

Treceam acum câteva minute prin PMAN şi mă uit: avem un nou ”locatar” în piaţă. Zic opa, devine interesant. Numai că noul locatar nu şi-a adus încă o căsuţă, o cocioabă. Doar un pat mic, din ăla pliant şi cîteva plapume şi pernă. OK zic, o fi vreun protest. Nimic deosebit, mai ales cum el parcă ultima vreme a cam îmbrăţişat această ”profesie”, s-o fi molipsit de la alţii. Că noi din ăştia avem câţiva. Profesionişti, ce mai.

Dar, ajung să aflu peste câteva minute: John Onoje cere apartament de la autorităţi. 

Am muţit. A venit acum mulţi ani (mai bine de 10) din Sierra Leone, o ţară africană. Unde era război civil. Eu le înţeleg pe toate. Sunt tolerantă. Am prieteni de culoare, şi-i stimez. Doar că… oare cum naiba să ai atâta tupeu? Să fii refugiat şi să ceri apartament? A învăţat limba română. Bravo lui!
Acum la muncă! Cine munceşte – are. Şi chiar dacă în Moldova e mai greu, dacă munceşti, tot nu mori de foame. Important să vrei să munceşti. Că cine caută – găseşte. Şi nu cred că toţi ca unul îl refuză să-l angajeze. Dar nu, el nu vrea, pentru că e mai uşor (are exemplu) să faci bani din proteste,  dosare la CEDO.

Şi poate acum cineva îmi va sări în cap, dar ţara mea, şi a ta, şi alui deja nu are atâţia bani să dea apartamente oricui. Pentru că nici eu nu am locuinţă,  nici tu, nici celălalt. Stăm cu chirie. Şi stăm mai mulţi într-un apartament, împărţim. Pentru că asta e situaţia.

Dar eu să plec în Sierra Leone, să protestez, să cer azil, să cer cetăţenie, şi să mai cer şi apartament la urmă… asta e prea de tot. No, vorba lui Urschi: aici răbdarea mea a crăpat.

P.S. Sunt cetăţean şi am şi eu o părere. O atitudine. O limită.

Japonia… show must go on

Cu 2 zile în urmă s-a făcut un an de când a avut loc marele cutremur din regiunea Tohoku, Japonia. Câţiva prieteni şi oameni dragi m-au întrebat de ce nu am scris nimic cu această ocazie. Nu am scris pentru că am vrut să păstrez tăcere. Tăcere şi atât.

Pentru compasiune. Pentru că mai sunt alături de Japonia zi de zi.

Şi iubesc acea ţară. O iubesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Dar mai ales, pentru ce am învăţat acolo, ce am învăţat de la oameni.

Pentru că m-am convins că există soluţie la orice problemă şi ieşire din orice situaţieŞi… show must go on 🙂

Pentru că bucuriile, chiar şi cele mai mici, fac viaţa frumoasă. Pentru că merită să ne bucurăm de ele. Pentru că trebuie să trăim azi, fără a aştepta ziua de mâine să fim fericiţi.

Mai jos este un clipuleţ în care vedem cum japonezii se bucură de inaugurarea unei noi linii de tren accelerat.

Vreau şi la noi aşa ceva.

Ori… cum zicea cineva – când cresc mare, vreau să fiu japonez 🙄

Sfântul Valentin sau zombare?

Eu nu sărbătoresc această zi. Din diverse motive. Dar cel mai mult pentru că e o zi plină de fals. O zi când oamenii dacă nu spun cuvinte de iubire (dacă simt asta sau nu – nimeni nu se întreabă), nu sunt normali. Pentru că este o zi comercială. Pentru că aşa trebuie. Pentru că nu-mi plac sărbătorile împrumutate, mai ales de la americani. Pentru că dragostea nu e ceva ce se arată doar azi, pentru că dragostea nu se arată, ea se simte. Iar cel da alături o simte dacă e dragoste. Pentru că eu pot primi flori, pot oferi şi primi cadouri fără ocazii, doar pentru că cineva vrea să-i fiu alături. Pentru că pot mulţumi persoanei iubite în orice altă zi, nu când spun calendarele.

Şi ce modă a mai apărut la noi că prietenii, colegii, vecinii se felicită între ei cu această zi sau ocazie?

Ohhh, dar cum se laudă între ele fetele cu cadourile primite. Şi dacă vreo una alde mine spune că nu a primit nimic, vrei – nu vrei, te simţi nije plintusa.

Nu sunt împotrivă acestă zi să fie sărbătorită de alţii, dar măcar faceţi în aşa fel să fie veridic. Avem o ţară democrată şi fiecare face ce vrea. Ei, atunci am şi eu dreptul să refuz acest bullshit obicei băgat pe gât.

Mai jos am un video, trimis de un om bun care cred că va saluta acest post 🙂

Scuze celor ce nu înţeleg limba rusă.

Autobuzele şcolare japoneze

În timp ce autorităţile noastre se bat cap în cap cum să asigure autobuze şcolare pentru elevii care au rămas fără şcoală în sat/comună în procesul de implementare a aşa-zisei “reforme educaţionale”, în Japonia copiii au parte de aşa ceva.

Şi oare unde e dreptatea? De ce copiii noştri nu merită aşa autobuze? Că doar constituţia ah draga de ea 🙄 ne asigură dreptul.