Japonia… show must go on

Cu 2 zile în urmă s-a făcut un an de când a avut loc marele cutremur din regiunea Tohoku, Japonia. Câţiva prieteni şi oameni dragi m-au întrebat de ce nu am scris nimic cu această ocazie. Nu am scris pentru că am vrut să păstrez tăcere. Tăcere şi atât.

Pentru compasiune. Pentru că mai sunt alături de Japonia zi de zi.

Şi iubesc acea ţară. O iubesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Dar mai ales, pentru ce am învăţat acolo, ce am învăţat de la oameni.

Pentru că m-am convins că există soluţie la orice problemă şi ieşire din orice situaţieŞi… show must go on 🙂

Pentru că bucuriile, chiar şi cele mai mici, fac viaţa frumoasă. Pentru că merită să ne bucurăm de ele. Pentru că trebuie să trăim azi, fără a aştepta ziua de mâine să fim fericiţi.

Mai jos este un clipuleţ în care vedem cum japonezii se bucură de inaugurarea unei noi linii de tren accelerat.

Vreau şi la noi aşa ceva.

Ori… cum zicea cineva – când cresc mare, vreau să fiu japonez 🙄

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.
Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.
Şi atunci, care este leacul?
Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯
Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?
Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?
Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.
Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.
Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.
Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.

Fata tatei patrioaie

Mă consider o persoană norocoasă – am părinţi tineri, sănătoşi, liberi în gândire şi acţiune. Nu am fost vreodată impusă să fac ce vor ei – mereu am avut libertatea de a lua decizia după bunul plac. Am vrut să merg la studii în România – poftim, m-au ajutat şi susţinut cum au putut mai bine. Am vrut să muncesc fiind studentă – nu m-au oprit. Iarăşi m-au susţinut, şi nu pentru că nu aveau cum să mă ajute financiar, ci pentru a cunoaşte şi preţui banul câştigat cu “sudoarea frunţii”, cum spune taică-meu. Am vrut să merg la studii de masterat – poftim, dragul tatei, nimic nu te opreşte. Mergi unde vrei. Am vrut să merg la capătul lumii, unde pământul se cutremură ori de câte ori îi doreşte nucleul ori plăcile tectonice – poftim, dar ai grijă ❗ . Nici când s-a întâmplat marele dezastru din 11 martie nu mi-au zis “vină acasă ori te aducem noi cu forţa”. Nu. M-au lăsat să iau decizia după bunul meu cuget şi plac, deşi ştiu că nu puteau dormi de lacrimi şi emoţii.

Analizând toate astea, pot spune că sunt norocoasă. Or, depinde cum văd eu acest noroc. Şi un MULŢUMESC enorm părinţilor mei.

Însă-mi amintesc bine acum 5 ani, când eram proaspăt absolventă de facultate, bucuria şi mândria tatei (şi a mamei, desigur ;)), şi eu verde încă, am zis: eu vreau să mă întorc la Chişinău, vreau să muncesc acasă, vreau să fac multe pentru ţara asta. 

Atunci tăticu-mi zice: vezi şi tu, la Bucureşti ai mai multe şanse, oportunităţile se înzecesc acolo (dacă nu chiar însutesc). Şi uşa spre alte ţări e deschisă, sau cel puţin nu încuiată. Că din Moldova să ajungi departe e mai greu, uneori tre’ să sari peste geam 🙄.

Eu: nu şi nu, vin acasă şi gata, voi răsturna munţii. Nu m-a oprit nimeni, au mai fost tentative de-a mă convinge, dar zadarnice. Poate că-n suflet taică-meu a ştiut ce a ştiut,  poate chiar şi-a spus ah, asta e fata tatei patrioată. Aham, numai că fata tatei nu a fost patrioată, ci patrioaie.

Da, patrioaie, pentru că nu trebuia să vin acasă, nu trebuia să mă gândesc la ţara asta, aşa cum ea nu se gândeşte la mine. Acum o văd şi ţin acolo unde ea (a se citi Moldova) mă vede şi ţine pe mine. Drept acolo – după cum se vede în poză :oops:.

Doar un semn? Sigur nu!

Căutând prin atotştiutorul google, am dat de o definiţie interesantă a semnului: A sign is something that implies a connection between itself and its object.

E doar în engleză, în română pe acelaşi site nu am gasit, dar are un sens mai profund decât pare la prima vedere, dacă stăm să analizăm un pic.

Am stat şi m-am gândit. Şi iar am stat. Şi iar m-am gândit. Şi tot aşa până mi-am amintit şi adunat o mulţime de semne care, doar după ce au avut loc unele evenimente, mi-am dat seama în sfârrrşit, ar spune cineva 😳  că efectiv, la fiecare secundă, viaţa sau soarta, ne arată câte un semn, Doar că, noi fiind mult preaocupaţi de alte griji cotidiene, nu stăm să le observăm, nu avem putere, timp sau dorinţă să atragem atenţia. Că deh, cum să observi nişte semne? Darămite să te mai conduci de ele? Ori chiar să iei decizii? Tre să fii nebun, nu?

Nu cred. Trebuie doar să le urmăm şi să nu ne împotrivim. Aş spune mai multe, dar e foarte personal. Însă, sunt convinsă – semnele există şi nu trebuiesc neglijate. Că nu există în zadar. Nimic nu este întâmplător sau în zadar. Nimic.

Să nu-mi ziceţi că e doar un film. Nu, e doar un exemplu. Căci viaţa bate filmul. Da da, o bate măr 🙄 .

Când chiloţii sunt pe dos

Trezit dimineaţa. Greu, foarte greu. Cu 40 de minute mai târziu decât de obicei. Holbat ochii mari, speriaţi. Fuga făcut duş, îmbrăcat, ieşit din casă. Alergat un pic după autobuz (încălcat principiul meu: după bărbaţi şi tramvai nu alerg niciodată, mereu se va găsi altul să vină :oops:).

Întârziat la serviciu, of courrrrse (ufck ) :mrgreen: .

Primit SMS. Nu unul – 6 deodată. O informaţie aşteptată. Dau să deschid – nu vrea. Cere parolă. Bag parola – nu vrea. Uitat parola. Cum aşa? Simplu. Altă explicaţie nu am.

Deschid PC-ul. Primit un document ataşat. Important (cică high prority). Deschid – nu vrea. Nu pot deschide, acest Office nu a fost instalat pentru acest user. Oare ce-o mai fi şi asta? Pierdut o oră pentru a rezolva problema 😐 .

Mai încerc să deschid SMS-urile. Tot nu vrea. Nicio parolă nu o ia. A sosit momentul când vreau să-mi dau o palmă. Poate nu doar una, mai multe. Dar nu am curaj :roll:.

După amiază surpriză – ceva care trebuie să fie secret (sicret di stat mare :lol:), s-a dovedit a nu mai fi secret. (ufck, ufck, ufck). Urmările – destul de grave. Uoffff, cred că nu mai pot. Dar mai pot. Ehehe, cât mai pot.

Mai încerc o dată să citesc mesajele – ioc. Deja sunt 7. Mi se ridică şi sângele în cap. Simt că explodez, dar încă nu e seară. Răbdare şi iar răbdare.

Urmările secretului care nu mai este secret se agravează, decizii luate în grabă. Scandal, ceartă şi urât.

Ajunsă acasă. În sfârşit. Linişte. Aham, ai fi vrut. Mutra acră a cuiva îmi face seara şi mai frumoasă.

Îmi zic: Următorul o ia în freză. Rău. Să nu credeţi că dacă-s mică, nu pot. 😆

Vreau să dorm. Merg să fac duş. Surpriză: sunt îmbrăcată cu chiloţii pe dos. Şi aşa am fost toată ziua.

Iată şi cauza a tot ce s-a întâmplat azi. Deşi unii spun că anume când ţi se întâmplă aşa ceva, tre’ să-ţi meargă bine. Numai nu mie. Nu azi.