Ce nu este familia

Mulţi au scris despre ce este familia, mai pe înţelesul lor, mai de prin cărţi luate fiind definiţiile. Unii au încercat să dea sfaturi cum tre’ să faci să ai o familie fericită. Eu nu am familie. Nu am familia mea, am vrut să spun. Dar am crescut într-o familie, desigur.

Fiecare are percepţiile sale, definiţia sa, imaginea sa despre ce este familia. Eu însă mi-am făcut o imagine ce nu este familia, în special familia modernă.

  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, nu te grăbeşti să mergi acasă, ci ai prefera o cafea sau bere cu prietenii
  • nu este familie atunci când petreci mai mult timp pe twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare decât cu partenerul de viaţă
  • nu este familie atunci când partenerul de viaţă află de problemele sau bucuriile tale de la alţii, sau mai rău, de pe net (twitter, facebook, odnoklassniki, şi alte reţele de socializare)
  • nu este familie atunci când seara, după serviciu, preferi să chemi un prieten să te conducă acasă, decât să faci o plimbare alături de el/ea
  • nu este familie atunci când te plângi că eşti în depresie, ai o viaţă de rahat, etc. etc., şi scrii despre asta peste tot, în loc să cauţi rezolvare împreună cu el/ea (la bine şi la rău împreună, parcă aşa era, nu? :roll:)
  • nu este familie atunci când îţi pui ţâţele pieptul pe net ca avatar, să admire toţi, mai puţin bărbat-tu, că el nu are twitter, şi nu poate afla, nu?
  • nu este familie atunci când înjuri ca la gura cortului, crezându-te un model pentru copilul tău
  • nu este familie atunci când porţi grija altor cupluri/familii, în timp ce în cuibuşorul tău culoarea roz s-a transformat în gri de ceva timp bunişor
  • nu este familie atunci când preferi să faci orice, numai nu o oră de desen sau citire cu odrasla ce te vede şi aşa, doar câteva ore pe săptămână. Că oricum copilul creşte, nu s-a opri acum de crescut de la aşa un fleac, nu? 👿
  • nu este familie atunci când tu nu vrei o familie, ci eşti nevoit s-o ai.
Trist, dar adevărat 😐

Câteva mici chestiuțe ce mă fac fericită

Uneori e tare greu să spui de ce anume pe EL l-ai ales. Mai ales, cu timpul totul pare natural. Orice gest devine parcă reflex și nu ne mai surprinde ca la început. Unele gesturi sunt atât de nostime, încât uneori par stranii. Pe mine însă mă amuză. Dar, aceste mici gesturi, aceste mici chestiuțe mă fac fericită.

  • are răbdare atunci când eu îmi ies din minți din orice motiv (gelozie, copilăreală, strâmbăciune, nervi făr’de motiv, etc.)
  • mă ascultă îngăduitor când îndrug cai verzi pe pajiști sure
  • deși știe că mă pricep la ceva ca vaca la cărat cochileț, îmi cere părerea, chiar știind-o anticipat
  • iar când îmi explică ceva de n-șpe ori, iar eu mă uit la el ca la mașini străine, nu se enerveaza că tre’ să-mi mai explice a n+1-șpea oară, ca pentru copiii de la creșă
  • închide gura subiectul, sau cel puțin reflectează un pic, și comentează mai puțin după ce mi-am cerut iertare 😉
  • poate răspunde din prima unde-i sunt ciorapii, și chiar să-i găsească în acel loc
  • înainte de a da ciorapii la spălat, îi miroase 😀
  • când sunt înfuriată, nu mă ia cu giugiuleala și minciunele, ci are leacuri miraculoase de a mă desfuria
  • nu doar spune des că mă iubește, dar și știe s-o arate foarte bine
  • spune că gătește bine, și chiar se apucă să demonstreze pregătind ceva inedit 😎
  • știe să mă facă să mor de râs chiar dacă sunt frântă de oboseală, uitând ce zi grea am avut
  • poate să planifice o călătorie chiar într-o țară unde nu cunoaște limba sau alfabetul, fără să ne rătăcim și fără să trebuiască să ne orientăm după soare 😆
  • știe să arate că-i pare rău fără să rostească un banal ”scuze”
  • mă face să uit pentru ce-s supărată în 13 secunde 😈
  • duce gunoiul din proprie inițiativă ajută la gospodărie, doar pentru că vrea să fiu alături de el mai mult
  • poate merge la piață fără listă și cumpără relativ toate produsele necesare
  • nu vrea să se tundă, vrea să fie ciufulit doar pentru că eu sunt departe și n-are cine să-l admire
  • are grijă de mine când am febră, mahmureală sau orice alt dezastru a dat peste mine 😳
  • are un fund taaaare sexy și asta compensează … burtica 😛
  • nu citește etichetele de pe șampon, balsam sau orice altceva este în baie, ca mai apoi să miroase a Lenor
  • știe de ce fiecare trebuie să aibă periuța sa de dinți, dar la nevoie mare o oferă spre folosință pe a sa fără ca s-o arunce imediat după
  • doarme suficient de adânc de obicei încât să nu audă cu cine povestesc prin somn
  • este sigur că argumentele lui sunt irefutabile, dar ascultă îngăduitor ce zic
  • este cea mai eficientă vitamină pentru mine 🙄
  • nu-i scapă nici o zi să vorbim, chiar dacă suntem la mii de km depărtare și are treburi până peste cap
  • înțelege cât de importantă este familia și a mea, și a sa, și a noastră
  • îmi respectă intimitatea, dar se asigură că nu sunt șanse să o iau pe alături
  • merge la cumpărături și renunță la meci, chiar dacă suntem prin magazine de 5 ore deja
  • știe a întreține discuții despre modă, cosmetice și alte teme ”interesante”
  • găsește momentul perfect să îngâne un îhî atunci când se cere, fără să-mi dau seama că e plictisit și demult am luat-o pe arătură
  • are răbdare pînă adorm cu capul pe umărul său, ca mai apoi să-și schimbe poziția, chiar dacă o parte a corpului i-a amorțit
  • poate explica simplu de ce pământul e rotund, soarele e galben iar apa nu miroase
  • după o ceartă nu așteaptă câteva zile să ne împăcăm, nici măcar câteva ore. aici n-are răbdare. problema trebuie rezolvată cât mai repede
  • știe ce să comande într-un local pentru mine fără să deschidă meniul
  • mă iartă pentru ceea ce eu nu l-aș ierta niciodată 😯
  • are grijă de somnul meu, iar atunci când nu e alături, găsește soluție să nu-i simt lipsa umărului indispensabil la adormire
  • dacă am chef să bârfesc poate fi ”cea mai buna prietenă bârfitoare” :mrgreen:
  • știe că mâncarea din farfuria lui e mai bună și nu se supără când e privat de ce e mai bun
  • dimineața, când sunt ciufulită și mă tem să mă privesc în oglindă ca nu cumva să mă sperii de fața boțită ce am, îmi spune foarte tandru cât sunt de frumoasă și cât de bine-mi stă părul
  • îmi miroase părul de fiecare dată când vrea să fie amețit de cel mai gingaș și plăcut miros din lume

Iubire transformată’n zoaie

Iubirile încep frumos. Tare frumos. Şi dulce. Ca aici. Şi se termină (ori nu? dilemă aici) ca…  vedeţi tot aici.

Se mai zice că un cuplu trăieşte în armonie doar primii 3 ani. Unii nici 3 nu reuşesc să împlinească. Alţii o ţin şi mai mult. Dar se ajunge într-un punct unde trebuie de luat o decizie: ori ori. Şi un ori este căsătoria, iar altul este despărţirea. Despărţirea pe cale amiabilă, când ambii ies la o cafea şi pun punctul pe i. Poate sentimente mai sunt, poate undeva doare, poate unul (sau ambii) mai crede că mai există o speranţă. Dar tot cu speranţa trăiesc de ceva timp şi în zadar. Oricum înţelegere nu e. Asta ar fi cred, cea mai bună soluţie.

Dar nu. Stai că nu se termină chiar aşa simplu. Căci după câteva zile de libertate, în care totul pare ok, se trezeşte el sau ea că-i este dor, că ceva lipseşte. Un vierme parcă râmă sufleţelul. Tânjeşte. Şi sună. Sau scrie un SMS. Sau pe chat. Oricum dă de jumătatea cealaltă. O convinge că nu poate supraveţui, se împacă. Pentru puţin. Căci iarăşi apar problemele după ce s-au liniştit apele despărţirii. Şi iarăşi se despart. Iarăşi amiabil (sau de data asta nu? 🙄 )

Şi tot aşa de câteva ori. Până dragoste nu mai e. Până şi sentimentele care erau vii la prima despărţire mor, sau sunt în comă. Până se ceartă de murdăresc tot ce era frumos în acea relaţie. Până nu mai rămâne nimic din marea iubire.

De ce se întâmplă asta? De ce nu putem să punem punctul bine, fără virgulă, chiar dacă, logic gândind, şanse nu mai sunt? Când se poate atât de uşor de rămas cu amintiri frumoase, cu o iubire pură, lăsată pe o bancă în parc, sau în adierea unei dimineţi, ori amurgul unei seri de vară. Pentru că doar aşa va rămâne o iubire. Netransformată în zoaie noroi.

Ne certăm ca să ne împăcăm!???

Oare? Chiar ne certăm ca să ne împăcăm, precum ne povestesc Ion și Doina Aldea Teodorovici?

De câte feluri/tipuri există cearta? Hehe, m-am scărpinat la ceafă și am tot numărat și numărat. Dar iată câteva care mi se par cel mai des întâlnite la Moldova acasă, și văzute ultimul timp:

  • cearta dintre iubiți. ceva ordinar. nimic neobișnuit. că de, cine nu se ceartă? dar nu, după ce se aruncă cuvinte grele, se și mai toarnă cafea în cap (de obicei ea lui, dar este și invers, credeți-mă). apoi (ce credeați că aici se oprește? nuuu, mai e 👿 ) el trântește ușa, iese. vine peste câteva ore în cel mai bun caz. sau peste noapte. sau nu mai vine? sau vine beat. sau vine relaxat, mozolit de ruj și puțind a parfum de altă fumeie
  • cearta dintre iubiți civilizată: ea îi spune că-i bou prost, el ei că-i oaie, vacă proastă. și după ce numesc toate animalele din curte, fiecare-și vede de treabă. apoi se stinge focul, se calmează, se pupă 🙄 și se împacă
  • cearta dintre iubiți care eu nu o numesc ceartă: se aprind amândoi și în același timp își dau seama că n-are rost să se certe de la așa fleac. îi pufnește râsul și se împacă pecetluind împăcarea cu un sex bun pup 😳
  • cearta din transportul public. ehh, asta aș da orice s-o evit. e dimineață, început de zi nouă, bună sau rea cum o fi, dar e zi nouă. somnoroși aproape toți, care își ascultă hard-rock-ul în căști de zici că e surd, care vorbește la telefon cu Marusea, care dormitează și se roagă să se pomenească înapoi în pat (asta eu, eu 😆 ). ei și, când cole, o cheoche cu un gheaghe, ori 2 chiochi încep spectacolul: – da și mă împinji? – da tu ieți curu fundul cel mare din drum, că ocupi mult loc. și ehehe, doamne păzește și apără ce iese. sau: – offf, tineretu ista din zîua de az, stă numa pi scaun, n-au deloc sovisti să deie locu. eu babă trebu să stau în chișioare… – da matale ce cauți la ora asta în transport? nu știi că e aglomerat? și iarăși, spre deliciul unora spectacolul continuă. uneori durează câteva minute, alteori de acasă pân la serviciu te însoțește, și tucma nu-ți vine să cobori numai pentru a vedea cu ce se termină show-ul
  • cearta dintre soţi, care o credeam mai des întâlnită la ţară (anume acest fel), dar şi prin urbe se practică: ceartă urâtă de tot, copilul plânge, tatăl urlă, mama urlă şi mai tare. se numesc urât rău, de la animale trec la înjurii, tatăl ridică pumnul palma, îi dă vreo două mamei, aceasta se calmează pe loc ori, din contră se porneşte a turna vorbe făr’ de nici un folos sens. acesta nu ţin să-l descriu cu ironie, e urât şi nu-mi trezeşte nici un pic de chef de glume
  • iar ultimul: cearta care uneori se termină tragic de tot, ori în cel mai bun caz – prin spitale. unde vedem sau auzim de aşa ceva? la ştiri ProTv de la ora 5 ultimii ani. s-au omorât între ei doi concubini (cu lopata, toporul sau cuţitul din bucătărie), vecinii s-au bătut până unul l-a terminat pe cellalt, şi mai rău ultimul: fiul/fiica omoară sau încearcă să o facă unuia din părinţi, bunei sau alte rude apropiate care nu vor să-i dea 100 lei pentru a merge la club. urât de tot 😦
Nu că nu ar fi alte tipuri de ceartă, dar vreau să mă opresc aici, prea vă plictisesc eu, mai ales că ultima notă nu e foarte plăcută.
Dar voi în ce categorie vă regăsiţi?

Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori

ap ce, o murit Aomame ori nu?

și Tengo? ce e de viața lui? o ajuns la treij’ de ani și nu știe ce e de viața lui… nici măcar curaj să afle adevărul despre maică-sa, ori să-și caute marea iubire, dispărută în necunoscut acum 20 de ani nu are…

cu aceste întrebări, frustrări char, am închis cartea lui Murakami – 1Q84

da, Murakami și stilul său aparte – de multe ori îmi dădeam seama că de fapt e fantastic când eu credeam că e real și invers. iar când credeam că iaca-iaca vine și deznodământul, hop și apare un element nou. da, asta e firea lui, a lui Murakami, îmi veți spune. poate, dar nu e prima carte de-a lui citită, însă nici una nu mi-a lăsat un gust atât de sec, atât de dornic de a citi volumul 3 și 4. dar, ia-le de unde nu-s. căci nu, el mai întâi ne-a lăsat să trăim ăntr-o lume reală, banală chiar. apoi treptat, trecut în lumea fantastică a Crisalidei de aer și oamenii cei mici, descoperind o dragoste sfântă, născută dintr-o privire și o strângere de mână de acum 20 de ani, sacrificiu pentru a elibera câteva femei de chinuri și lumea de câțiva nemernici, și lumea pisicilor? ce e cu ea? ca la final să nu mai înțeleg care e realitatea și care e ficțiunea, de fapt? unde este granița dintre ele? și există oare o graniță între ele? 

nu există, relitatea este cea pe care ne-o construim, ceva ce există, cea în care trăim după bunul nostru plac. iar ficțiunea nu e decât ceva ce modelează mintea noastră. și vine un moment când acestea se contopesc, formând o lume a noastră, a fiecărui din noi. și tot noi, facem ce vrem cu el, chiar dacă uneori se spune că nu suntem liberi. de fapt suntem. căci Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori, mai spune marele scriitor

și mi-am dat seama că am avut o copilărie frumoasă și fericită. mulțumesc celor ce au avut grijă de asta!

da, e o carte tare bună, dar tare tare (după părerea mea)

dar mai vreau continuare 🙄

sper să nu mă lase sensei să aștept prea mult

P.S. Sorin, un grand merci!