Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori

ap ce, o murit Aomame ori nu?

și Tengo? ce e de viața lui? o ajuns la treij’ de ani și nu știe ce e de viața lui… nici măcar curaj să afle adevărul despre maică-sa, ori să-și caute marea iubire, dispărută în necunoscut acum 20 de ani nu are…

cu aceste întrebări, frustrări char, am închis cartea lui Murakami – 1Q84

da, Murakami și stilul său aparte – de multe ori îmi dădeam seama că de fapt e fantastic când eu credeam că e real și invers. iar când credeam că iaca-iaca vine și deznodământul, hop și apare un element nou. da, asta e firea lui, a lui Murakami, îmi veți spune. poate, dar nu e prima carte de-a lui citită, însă nici una nu mi-a lăsat un gust atât de sec, atât de dornic de a citi volumul 3 și 4. dar, ia-le de unde nu-s. căci nu, el mai întâi ne-a lăsat să trăim ăntr-o lume reală, banală chiar. apoi treptat, trecut în lumea fantastică a Crisalidei de aer și oamenii cei mici, descoperind o dragoste sfântă, născută dintr-o privire și o strângere de mână de acum 20 de ani, sacrificiu pentru a elibera câteva femei de chinuri și lumea de câțiva nemernici, și lumea pisicilor? ce e cu ea? ca la final să nu mai înțeleg care e realitatea și care e ficțiunea, de fapt? unde este granița dintre ele? și există oare o graniță între ele? 

nu există, relitatea este cea pe care ne-o construim, ceva ce există, cea în care trăim după bunul nostru plac. iar ficțiunea nu e decât ceva ce modelează mintea noastră. și vine un moment când acestea se contopesc, formând o lume a noastră, a fiecărui din noi. și tot noi, facem ce vrem cu el, chiar dacă uneori se spune că nu suntem liberi. de fapt suntem. căci Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori, mai spune marele scriitor

și mi-am dat seama că am avut o copilărie frumoasă și fericită. mulțumesc celor ce au avut grijă de asta!

da, e o carte tare bună, dar tare tare (după părerea mea)

dar mai vreau continuare 🙄

sper să nu mă lase sensei să aștept prea mult

P.S. Sorin, un grand merci!

Am încredere în Japonia, chiar după 11 martie 2011

De 10 zile lumea parcă s-a întors cu fundul în sus. Pământul și apele s-au supărat. Mama-natură se răzbună pe omenire. E groaznic ce se întâmplă. De când s-a abătut nenorocirea peste Japonia, parcă a venit începutul sfârșitului. Cutremur, tsunami și, de parcă asta nu ar fi de ajuns acum avem și pericol nuclear mondial. Și toate în același loc. Oare Dragonul lui Haruki Murakami și-a îndeplinit misiunea? Cu toate acestea, timp de aceste 10 zile nu am văzut popor mai unit, mai rezistent, mai puternic și mai calm. Calm spune pentru că în fața unei catastrofe ca cea întâmplată în Fukushima – nu cred că există vreun popor care ar putea gândi la rece cum o fac ei. În timp ce ziarele, canalele de televiziune, orice sursă de informare bubuie că s-ar fi întâmplat sfârșitul lumii, apocalipsa cum am citit undeva pe net, aici lumea luptă din toate puterile să-și revină. Și nu prea vezi pe fețile oamenilor disperare. Îngrijorare, compasiune, dorință de a ajuta, și multă multă dăruință și înțelegere. E uimitor cum acești oameni sunt educați, crescuți. De parcă sunt antrenați din fașă să poată face față asemenilor situații.

Și tind să cred că, precum a fost Hiroshima și Nagasaki, precum a fost pentru ei al doilea război mondial, Japonia a reușit nu o dată să reînvie din cenușă precum Pasărea Phoenix. Tocmai de aceea cred în oamenii de aici, tocmai de aceea am încredere în ei. Tocmai de aceea încă mă aflu aici și nu-s acasă, cum au făcut mulți străini, plecând departe cu primul avion găsit. Pentru că nu cred că acest guvern chiar riscă atât de mult populația sa ascunzând adevărul cum speculează presa. Nu cred și basta.

Fiecare popor, cu cât mai departe se află de Japonia, cu atât mai mult se bucură în sinea sa că nu s-a abătut așa nenorocire peste ei, că nu are legătură cu oceanul, că nu are centrale nucleare, etc.

Situația e stresantă. Multe influențe de peste tot. Cum a fost Japonia zilele astea descreditată, iubită, pârâtă, sufocată, trădată, ajutată, etc. (că nu mai am adjective acum în cap), nu cred că a mai fost vreodată. Rusia si SUA, alte state și organizații au interesele lor. Presa, ca de obicei, înflorește și înzorzonește mai ceva ca baba Ileana din satul Stuchițîi Vechi. Dar culmea e că lumea crede. Orice. Dacă e scris pe net, deci e adevărat. Mamele, rudele, prietenii, familiile cetățenilor străini aflați aceste zile în Japonia își ies din minți, și încearcă prin toate mijloacele posibile și imposibile să cerșească promisiunea că mâine luăm avionul și venim acasă. Dar nu e atât de simplu tot. Nu, nu. Și mai ales pentru că eu mai cred în acești oameni că știu ce fac. Iar această situație, cu siguranță va fi o lecție pentru întregul mapamond. Și, dacă Doamne ferește, oricum dezastrul, nenorocirea se întâmplă cu aceste reactoare nucleare, nu voi fi dezamăgită. Deloc. Dar, Dumnezeu e mare și nu va permite așa ceva. E prea mult pentru ei. Și nu pentru că nu ar putea suporta și trece peste, ci pentru că nu merită. Japonezii, văzuți cu ochii mei, nu fac rău nimănui pentru a fi pedepsiți în așa hal.

Am scris mai demult o istorioară care cred că acum e momentul potrivit s-o public. Am numit-o atunci Arta perseverenței. O aveam în draft și nu știam când s-o scot de pe rafturile colbăite. Ei, acum i-a venit timpul. Cred eu.

Japonia are o populaţie de aproximativ 130 milioane, cu o densitate de aproximativ 337 de locuitori pe km pătrat. Şi aproximativ 3/4 este acoperită de păduri montane, ceea ce nu este deloc potrivit pentru agricultură.

Prin urmare, foarte multă populație locuiește în apropierea apelor. Deci, peștele este una din mâncărurile de bază ale Japoniei.

Și, de curioasă băgăcioasă ce sunt, nu am putut să nu cercetez care este secretul și cum au ajuns japonezii să iubească atât de mult peștele (nu că nu ar fi gustos sau nu mi-ar plăcea, dar aici orice e bazat pe pește). Astfel, am aflat că aproape fiecare universitate din Japonia are un colegiu sau departament, sau facultate în acest domeniu. Ba mai mult, există o universitate specializată doar pe studierea peștelui. În plus, există mai multe organizaţii şi instituţii de finanţare a cercetărilor privind această comoară.  Nu e de mirare, că în urma pescuitului japonez, se cumulează circa 15% din totalul stocurilor de pește din lume, ocupând al doilea loc după China.

Colindând revistele, web site-urile și alte surse disponibile, am dat peste o legendă despre pescuitul și perseverența japoneză, care aș fi vrut s-o împart.

De zeci de ani nu mai venea nici un pește în apropiere de plajele Japoniei. Pescarii au încercat să rezolve această problemă mergând în larg să pescuiască. Cu timpul, bărcile s-au înmulțit, gurile ce vor de mâncare la fel, și prin urmare pescarii sunt nevoiți să meargă din ce în ce mai departe de țărm pentru a găsi pește. Dar acest fapt ducea ca timpul între prinderea peștelui și sosirea acestuia la țărm să crească, ceea rezulta vinderea peștelui în stare mai puțin proaspătă. Pentru a rezolva această problemă, navele de pescuit au început să care cu ei frigidere şi congelatoare în care peştele prins era pus imediat. Acest lucru a dus la creșterea mărimii bărcilor, a distanței dintre locul de pescuit și țărm, precum și a timpului petrecut departe de casă.

O fi aceasta o problemă? Da, desigur!

Acum peștele nu mai ajunge la țărm în stare proaspătă. Pentru că acesta este păstrat în congelatoare și frigidere, oamenii trebuiau să consume pește congelat, nicidecum proaspăt. Deci, prețul peștelui va scădea, deoarece acesta numai e proaspăt. Și care este aici problema? Problema e că prețurile atât de joase vor duce la dispariția dorinței pescarilor de a mai aduce pește la țărm, fără nici un profit. Deci, o altă problemă, nu?

Dar, japonezii mereu au o soluție. Navele de pescuit au început să care cu ei bazine mari care, fiind umplute cu apă și apoi cu pește, pentru ca acesta să fie păstrat proaspăt până ajunge la mal, apoi să fie vândut la fel proaspăt. Nici o îndoială, o idee inteligentă. Dar, cât poate dura aceasta? Sigur, nu la infinit.

Ei au descoperit că pește ținut în bazine, având un spațiu limitat de mișcare și fiind foarte aglomerat, devine leneș și inactiv. Astfel, gustul peștelui este diferit de cel proaspăt din mare.

Cum sunt japonezii? Ei se plâng mereu? Ei se resemnează ușor și acceptă situația așa cum vine? Nu! Dar, cum oare să facem pescarii satisfăcuți? Cel puțin o soluție va exista în mințile japonezilor. Au prins un rechin mic și l-au pus în bazinul cu pește. De frică, peștele a început să se miște, pentru a se salva de rechin.

Astfel, provocările mereu produc mișcare, dorința de supraviețuire. Asta au urmărit pescarii – să ajungă pe țărm cu pește proaspăt, plin de viață și să poată fi vândut la preț bun. Nu există îndoială că rechinul va mânca câțiva pești. Dar numărul acestora va fi nesemnificativ și nu merită a fi menționat. Ceea ce li s-a întâmplat peștilor din bazin este cu siguranță ceea ce ni se întâmplă nouă în viață – inactivitatea și lenea pot fi alungate doar prin provocări și situații când trebuie să găsim soluții de supraviețuire. Oare provocările sunt cele ce ne fac să fim mai activi în munca noastră? Sunt ele cele care ne țin mereu treji, într-o mișcare permanentă? Succesul nu poate fi obținut într-o viață ușoară, fără provocări. Deci să ne folosim de talentele, abilitățile, potențialul și resursele cu care am fost înzestrați pentru a pentru a crea ceva diferit față de ceea ce fac oamenii leneși. Încercați să vă imaginați că aveți un rechin în spate, mereu vă fugărește pentru a vă mânca, și atunci veți vedea care sunt limitele progresului Dvs. Sunt nelimitate 😉 . Oare nu considerați că e suficient de provocator pentru a progresa în viață? Situațiile dificile produc aspirații înalte.

Celebrul Charlie Chaplin, a menționat în memoriile sale o situație despre un prieten al cărei fabrici a vizitat-o. Acesta a văzut pe biroul prietenului său o poză mare, înrămată foarte prețios, având fotografia unui bărbat ce transmitea cruzime și aroganță. Charlie și-a întrebat prietenul dacă acesta este cumva tatăl său. Răspunsul a fost foarte straniu: Nu, este proprietarul fabricii rivale nr.1 al fabricii mele. Am început a munci în această fabrică și el m-a făcut să gust din amarul vieții. Și păstrez această poză pentru a-mi aminti mereu că dacă voi fi mult prea leneș pentru a munci aici, voi fi nevoit să muncesc la fabrica lui.