Pentru că sunt femeie

Nu sunt feministă. Ba dimpotrivă, cum am mai scris, sunt misoVagină. Dar acest fapt nu înseamnă că am ceva împotriva femeilor. Împotriva acestor creaturi gingașe, răbdătoare, stăruitoare și atât de necesare.

Inspirată de o bloggeriță, mai exact de un post de-al ei, am descoperit și eu filmul The Stoning of Soraya M. Am privit filmul acum câteva zile. Credeam că-mi va trece. Dar nu e atât de ușor.

Sunt creștin-ortodoxă. Nu am nimic împotriva altor religii, atât timp cât nu îndeamnă la răutate, la violarea drepturilor sau la acțiuni extreme. Nu sunt foarte credincioasă. Dar știu și sunt convinsă de un lucru – religia este pentru a proteja sufletul omului, pentru a-i sluji drept un balsam al sufletului și pentru a-i apăra și curăța sufletul de păcate. Și orice religie, nu contează creștină, budistă sau musulmană, asigură credincioșilor un sprijin spiritual. Așa credeam până acum câteva zile. Acum baț, și s-a schimbat ceva.

Cine a permis oamenilor să facă dreptate în locul lui Dumnezeu? Sau ce Dumnezeu a permis oamenilor să facă dreptate în locul său? Ce Dumnezeu poate să permită să fie omorâtă o femeie aruncându-se în ea cu pietre de către propriii copii, tată, prieteni și soț? Ce Dumnezeu poate să permită să fie judecate femeile pentru o simplă presupunere? Cum poate Dumnezeu să îndemne la moarte prin așa metode?

De ce conform legilor care derivă din Constituție există prezumția nevinovăției iar în fața lui Dumnezeu femeia trebuie să-ți dovedească nevinovăția? De ce?

Chiar dacă e împotriva logicii mele, deși în lume se știe despre așa ceva, de ce nu se face nimic pentru a opri aceste crime? Și cum plătesc acei ce fac aceste nedreptăți? Și dacă e bărbatul cel care înșeală? Ce pățește el? Nimic. Cere divorțul și ciao-cacao. Suntem în secolul 21 deja, anul 2011, și noi tot mai judecăm femeile cum se judecau acum câteva zeci de ani, ca să nu zic chiar sute. Odată ce Dumnezeu a dat viață omului, Dumnezeu e în stare și în drept să ia această viață (ca să ne bazăm pe legile Dumnezeiești). Dar nu, se găsesc totuși câțiva nemernici care se consideră mai presus decât orice și cred că pot face dreptate. Mi-i greață. Și chiar nimeni nu va face nimic pentru a opri acest ritual? STOP! Am și eu un drept.

Pentru că sunt și eu femeie și mă doare. Pentru că sunt și eu OM.

Dorința

Când furia pune stăpânire pe om, nimic nu mai poate interveni pentru a limpezi și calma apele. Când impotența neputința dă năvală, e și mai grav decât un tsunami sau un taifun, care sunt iminente. Atunci nu mai poți face nimic. E târziu să te plângi, e mult prea târziu să regreți. Nici nu merită să-ți spui of, cât de prost am fost, cum am putut… Tot ce ai putut face nu ai făcut. Timpul s-a scurs, a plecat. Șansa a dispărut. Pufff… și nu mai este. Uneori șansa e doar o iluzie. Uneori cu adevărat există și e unică, se ivește la un anumit moment. Dacă-ți ții ochii căscați larg deschiși, o prinzi. Dacă ochii îți sunt închiși, legați sau acoperiți cu ochelari roz (albaștri, verzi sau orice altă culoare), ai rupt cuiul pierdut ocazia. Uneori consecințele sunt frustrante. Poți pierde persoane dragi, poți spune cuvinte aiurea, tâmpenii care vor îndepărta pe cineva drag, poți lua decizii taaaare pripite și stupide.

Ce se mai poate face, drege atunci? Să speri că va mai apare altă șansă? Să lucrezi din greu pentru a repara greșeala sau omiterea? Cuvântul magic aici este dorința. Absolut tot depinde cât de mult îți dorești acel ceva să se întâmple, cât de motivat ești, cât de important este pentru tine… și mai e o întrebare: dar oare se merită? E ceva ce îmi doresc pe moment căci nu am obținut sau am pierdut, ori e ceva ce e pe mult timp?

Nisipuri mișcătoare

Ce este minciuna? De ce mințim?

Este o frică.

Joci. Joci rolul tău în viață, pe pământ. Îți fac jocul și crezi că totul va fi bine. Dar apoi ceva nu merge. Ceva intervine. Minciuna.

Atunci un lucru nu merge bine. Apoi altul. Și altul. Și încă unul.

Încerci să te împotrivești, dar cu cât lupți mai mult, cu atât te scufunzi mai mult.

Până când nu mai poți să te miști, nu mai poți respira, pentru că ești scufundat până peste cap.

Ca în nisipurile mișcătoare.

Moldova Family 2 sau cum să pici un examen cu brio

Am scris ceva timp în urmă aici cum îmi imaginez eu viaţa politică a Moldovei. Fiindcă mă întrebam dacă va divorţa această “familie ideală” sau vor simula în continuare fericirea, se pare că singuri au făcut câţiva paşi buni pentru a mă lumina şi a fi mai aroape de deznodământ.

Zilele trecute, mai bine zis vineri, mi-a căzut în mâini ulitmul număr al ziarului “ЭКОНОМИЧЕСКОЕ ОБОЗРЕНИЕ “ЛОГОС-ПРЕСС” “ (nici până azi nu am înţeles de ce acest ziar (care mi se pare destul de bunicel) este editat doar în limba rusă, mai ales că este foarte răspândit, citit de funcţionarii publici mai ales, autorităţile publice se pare, fiind abonate la acest ziar. Dar, cred că asta e altă discuţie). Cum spuneam, în ultimul număr, pe prima pagină, ce văd eu: imaginea de mai sus (care, mi se pare interesantă, mai ales comentariul de desubt. Cine nu-l înţelege, traducerea aproximativă ar fi “după picarea referendumului, Alianţa s-a dovedit a fi într-o poziţie foarte incomodă”). Dar, desenul spune multe. Priviţi doar cum ţin picioarele. Deci, au făcut-o de cacao rău de tot.

Pentru mine, ce am văzut din prima a fost: fiecare se uită în partea sa, în partea cui convine.

Sau, ca să continui povestea de aici, mama cu fiica au ideile lor, parcă s-ar părea că privesc în aceeaşi direcţie, ceea ce de fapt, în realitate pare a fi, neadevărat. Fiecare îşi are scopul său, valorile sale, este diferenţă de mentalitate, atitudine şi gândire. Fiul, care pare a fi iarăşi foaaarte nemulţumit (de ceva vreme doar aşa îl vedem, ca pe un nemulţumit desăvârşit), iar tata… tata nu ştie încotro să privească, încercând să apere onoarea familiei.

Dar, ce s-a întâmplat oare în această familie? Păi, au încercat aceşti membri ai familiei ideale să facă ceva măreţ (după părerea lor şi a unora). Doar că, a cam eşuat planul. Ce au vrut anume? Să zboare în cosmos, dar fără a se asigura de riscurile care le implică acest mare pas. Şi… au căzut. Şi nu au căzut pe moale.

Ce putem învăţa de la ei? Multe. În primul rând cum poţi pica un examen cu brio dacă te prezinţi nepregătit. Eu una am văzut, m-am convins (nu prima oară, de fapt), că aşa suntem noi. Cum? Nu suntem solidari, nu ne pasă decât de turta şi farfuria noastră. Iar dacă cineva încearcă să se ridice, nu-i permitem. Sub nici o formă. Cum să fie el mai sus decât mine? Da cum îşi permite el să aibă mai mult decât mine? Chiar dacă poate asta e spre binele meu, al familiei mele şi a mai multora. Inadmisibil, dom’le! Şi nu e nimeni de vină. Doar noi, această ţară mică, dezbinată, minţită, alungată şi primită înapoi. Nu vreau să o asemăn cu ceva. Ştiţi şi voi cu ce…

ce zi aiurea…

ce zi aiurea… ce început de toamnă urât… mă încearcă nişte sentimente care nu le pot descrie. de obicei pot sau încerc să spun ce simt: bucurie, fericire, împlinire, furie, ură, dezamăgire, etc. acum nu mă pot exprima 😦

nu ţin minte să fi avut emoţii sau să mă încerce nişte sentimente mai speciale vreodată că e 1 Septembrie. ba mai mult, nu cred că mi-a plăcut această zi. sau poate da, că după ea, mai sunt câteva zile şi e ziua mea de naştere, care nu mereu mă bucura.

nici nu ştiu măcar ce pot face, ce pot să zic, unde s-o apuc… ştiu doar că deja never mind, ce e făcut e făcut… aş fi vrut doar să mă culc şi să mă trezesc undeva departe, să uit de tot şi să încep de la zero. dar viaţa nu face aşa favoruri, nu mie.

dacă până azi vroiam să dispar de fiecare dată când vine ziua mea de naştere, acum e şi mai grav – vreau să uit că mai există această zi. nu-mi place toamna asta. e urîtă. bătrînă, posomorâtă, rece, pierdută… ca sufletul meu azi.

cred că doar această melodie îmi va fi prieten azi

p.s. dedicat cuiva drag. nu am scris nici o majusculă, că nu mai am nimic Mare…