Batalionul sinucigaş

Ceva timp în urmă, presa din Japonia a relatat o ştire (mi s-a părut o poveste, ceva de ordinul fantasticului) despre circa 250 de persoane cu vârsta de peste 60 de ani, care s-au oferit voluntar să intre în incinta reactoarelor nucleare din Fukushima, în încercarea de a pune capăt crizei nucleare, de a stopa scurgerea de radiaţii, cauzate de cutremurul devastator din 11 martie 2011. Radiaţiile ajunse la un grad sporit, considerate foarte periculoase pentru sănătate şi nu numai, au fost emise ca urmare a încercării de a repara reactoarele defecte. Şi, deşi există aproape 1000 de persoane antrenate în acest proces de salvare a Japoniei, un grup de 250 de pensionari în vârstă şi cu experienţă în domeniul energiei şi a armatei, s-au oferit voluntar să înlocuiască persoanele tinere în aceasta misiune extrem de periculoasă.

Mass-media a numit acest grup Batalionul sinucigaş, şi acest grup spune că a fost dovedit că, la persoanele mai în vârstă diviziunea celulară de transformare este mai lentă, ceea ce  înseamnă că efectul radiaţiilor este mai mic decât asupra tinerilor. De asemenea, ei au declarat că generaţia lor este cea care a cerut utilizarea energiei nucleare, ceea ce îi face responsabili pentru acest dezastru, şi astfel, trebuie să poarte răspunderea pentru acesta. Sunt realişti şi spun că nu mai puţin important este faptul că aceştia-şi trăiesc ultimii lor ani, aşa că, dacă şi vor suferi de cancer, atunci radiaţiilor le va lua mai mulţi ani pentru a se răspândi în organism. Iar odată ce au trăit aproape 70 de ani, preferă sa fie bolnavi de cancer decât să fie afectată tânăra generaţie.

Citind despre aceste jertfe în presă, m-am întrebat: oare bătrânii noştri se simt vinovaţi pentru ceva? Căci dezastrul “nuclear” al Moldovei nu sunt reactoarele. Şi oare câţi ar fi în stare de asemenea sacrificii? Eu cred că ştiu răspunsul, dar mai bine tac.

Nu ştiu cum se poate numi aceasta dăruire, dar ei sunt cu adevărat oameni mari.

Şi iarăşi îmi doresc să fiu japoneză. 🙄

Începutul sfârşitului?

Mulţi din noi nu credem în sfârşitul lumii. Mulţi însă, chiar dacă nu cred, undeva într-un colţ de suflet parcă spun că vine 2012 şi până atunci trebuie de făurit multe lucruri, că mai apoi…mai apoi cine ştie? Cu ei nu te pui. Ei? Care ei, cine-s ei, acei care vor duce acest sfârşit?

Am făcut aici un sondaj. Şi din 105 de respondenţi, 41 m-au întrebat ce m-a apucat, şi doar 18 cred că omenirea va fi nimicită de războaie, revoluţii  şi alte invenţii ale omului. Şi, ce m-a bucurat a fost că zero din ei mai cred în profeţiile de genul Dumnezeu s-a supărat pe noi şi va aduce sfârşitul lumii. Numai Noe şi arca sa nu ştim dacă va mai exista.

De la începutul anului 2011 numai câte nu s-au îmtâplat: revolta din Libia transformată în război, calamităţi naturale extraordinare fără precedent – cutremur şi tsunami în Japonia soldat cu mii de morţi şi tot mapamondul speriat de un dezastru nuclear, revolte în ţările Orientului Mijlociu (Yemen, Siria, etc.), revoltele din Londra, atacuri teroriste, mai nou prinderea lui Bin Laden – cine crede în aşa poveşti 🙄 ,  atacul din Norvegia, şi multe multe altele.

O statistică arată că de la începutul acestui an, conflictele politice din Africa de Nord au adus la frontierele UE peste 25 000 de imigranţi ilegali iar Italia şi Malta sunt în mod deosebit afectate de acest val migrator. Oare ce o fi însemnând asta? Europa e invadată?

Dar profeţiile Maya? Nu, nu am uitat de ele. Dar, de curând s-ar fi aflat că nici acestea, de fapt, nu prevestesc sfârşitul lumii, ci doar încheierea unui întreg ciclu. Deci, nu ne este dat să vedem noi sfârşitul. Deşi… este un imbold bun de a trăi viaţa mai intens, la maxim.

Însă după numeroase profeţii despre apocalipsă, care deja au devenit tradiţie, nu ne rămâne decât să proclamăm sfârşitul lumii sărbătoare naţională şi s-o sărbătorim în fiecare an.

Voi ce ziceţi?

Memorii din Japonia: despre moarte şi ritualuri

Da, Japonia e o țară stranie. Stranie pentru că e diferită de ceea ce pentru noi pare a fi normal. Iar pentru ei e straniu ceea noi spunem ca e evident ca lumina zilei. Dar totuși, omul fiind animalul cel mai ușor dresabil, se obișnuiește cu toate. Aproape cu toate.

Însă, ceea ce mi se pare dificil pentru un străin a fi înțeles și obișnuit este cu felul în care japonezii reacționează când le spui că a decedat cineva drag ție. Reacția noastră, de obicei e știută – condoleanțe, seriozitate, uneori faci o față de parcă a decedat cineva apropiat chiar ție. Japonezii din contră – zâmbesc destul de deschis. Da da, zâmbesc – și explicația e uluitoare: de ce să mai stăm triști sau să întristăm și mai mult persoana amărâtă, de ce să-i acutizăm suferința și așa destul de mare.

Funeraliile la fel sunt foarte stranii și incomode pentru cineva de altă religie – de exemplu creștin, fiind total contraindicat persoanelor sensibile: fiți pregătiți pentru ceva aproape șocant și foarte foarte neobișnuit. Corpul de obicei este ars. Ei, până aici nimic deosebit. Dar atenție! Se numeşte o persoană apropiată defunctului responsabilă de acest ritual. Rudele, prietenii apropiaţi asistă. Persoana care se ocupă de acest proces anunță rudele, prietenii și apropiații că trebuie să aștepte 2 ore, sau chiar 3, dacă decedatul a fost obez cumva. Ce așteptăm? Ce legătură are obezitatea noastră lumească sau descărnarea?

Dar așteptați.

Dar așteptăm.

Mai târziu un pic, apare un nou sicriu în care se află un chelet mic, alb imaculat. E surprinzător de mișcător în goliciunea sa și nevinovat, dacă să dăm la o parte toate prejudecățile euro-centrice și cultural-psihologice nefolositoare.

Și ce? Curățel, nevinovat! 🙄 ar spune unii japonezi. Nu însă şi noi. Dar asta nu e tot. După ce a fost adus scheletul răposatului, rudele primesc un ciocănel argintiu și, pe rând fiecare din ei va bate câte un pic până vor diviza scheletul în mici osișoare, care și așa sunt firave după ce au fost supuse unei temperaturi foarte înalte în timpul arderii. Ultimul se bate și divizează craniul și vertebrele cervicale. Apoi, cu ajutorul bețișoarelor ușoare și lungi, care sunt folosite pentru prepararea cărnii la grătar de către japonezi, vor fi repartizate osișoarele fiecărui din rude în câte un vas mic, ce vor fi luate acasă. Nu știu care e atmosfera în așa momente, căci mi-a fost rușine să întreb, dar tind să cred că e liniște totală. Sau poate e vreo melodie auzită pe fundal? Cum sunt fețele rudelor? La fel zâmbitoare? Părerea mea e că liniștea e întreruptă doar de respirație și miros.

La fel, nu știu, oare se spune ceva de persoana care face acest ritual, precum la noi spune preotul câteva cuvinte în memoria răposatului? Mai știu că această procedură durează ore întregi, fiecare având destulă răbdare pentru a-i veni rândul la dezmembrarea persoanei care acum câteva ore parcă era vie.

Japonezii mai cred că sufletul răposatului este printre cei vii o perioadă și mereu încearcă să intre în contact cu cei apropiați. Dar nimeni nu poate să vadă, să simtă, sau audă încercările zădarnice ale sufletului. Nimeni.

Şi mă întrebam: oare câţi din noi am avea curajul să asistăm, darămite participăm la aşa ritual?

Eu? Eu nu. Pardon, mă abţin.

De ce despre moarte şi ritualuri? Pentru că luna asta mi-am propus despre asta să scriu. Şi nu numai.

Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori

ap ce, o murit Aomame ori nu?

și Tengo? ce e de viața lui? o ajuns la treij’ de ani și nu știe ce e de viața lui… nici măcar curaj să afle adevărul despre maică-sa, ori să-și caute marea iubire, dispărută în necunoscut acum 20 de ani nu are…

cu aceste întrebări, frustrări char, am închis cartea lui Murakami – 1Q84

da, Murakami și stilul său aparte – de multe ori îmi dădeam seama că de fapt e fantastic când eu credeam că e real și invers. iar când credeam că iaca-iaca vine și deznodământul, hop și apare un element nou. da, asta e firea lui, a lui Murakami, îmi veți spune. poate, dar nu e prima carte de-a lui citită, însă nici una nu mi-a lăsat un gust atât de sec, atât de dornic de a citi volumul 3 și 4. dar, ia-le de unde nu-s. căci nu, el mai întâi ne-a lăsat să trăim ăntr-o lume reală, banală chiar. apoi treptat, trecut în lumea fantastică a Crisalidei de aer și oamenii cei mici, descoperind o dragoste sfântă, născută dintr-o privire și o strângere de mână de acum 20 de ani, sacrificiu pentru a elibera câteva femei de chinuri și lumea de câțiva nemernici, și lumea pisicilor? ce e cu ea? ca la final să nu mai înțeleg care e realitatea și care e ficțiunea, de fapt? unde este granița dintre ele? și există oare o graniță între ele? 

nu există, relitatea este cea pe care ne-o construim, ceva ce există, cea în care trăim după bunul nostru plac. iar ficțiunea nu e decât ceva ce modelează mintea noastră. și vine un moment când acestea se contopesc, formând o lume a noastră, a fiecărui din noi. și tot noi, facem ce vrem cu el, chiar dacă uneori se spune că nu suntem liberi. de fapt suntem. căci Nu-ți alegi cum te naști, dar poți alege cum să mori, mai spune marele scriitor

și mi-am dat seama că am avut o copilărie frumoasă și fericită. mulțumesc celor ce au avut grijă de asta!

da, e o carte tare bună, dar tare tare (după părerea mea)

dar mai vreau continuare 🙄

sper să nu mă lase sensei să aștept prea mult

P.S. Sorin, un grand merci!

Tăcerea mieilor sau fricoşii de noi

Un bătrânel (care se pare că a avut nenorocul să lupte pentru ruşi în timplul celui de-al doilea război  mondial) aflându-se în troleibuz şi văzând un cort electoral de-al lui Dodon, a început să-şi exprime indignarea faţă de Dodon şi co-partiniicii lui, sistemul comunist şi alte blesteme abătute pe capul neamului moldovean încă din 1940.

Unde, o doamnă rusoaică, foarte mândră de sine, neştuitoare de română, a început a-l contrazice, ca până la urmă să-l ponegrească în fel şi chip.

“Cancerul şi râia Basarabiei, am stat cu arma-n mână pentru a obţine ocupaţia”, nu înceta a se revolta bunelul.

Într-un final, mai multe persoane vorbitoare de rusă! au susţinut-o pe cucoana ocupantă, ca să ceară de la şofer să-l dea afară pe bătrânel. Nici un vorbitor de română nu s-a pronunţat pentru el. Nimeni nu a îndrăznit a spune un cuvânt (de parcă era aruncat în cuşca cu lei de unul singur). Sărmanul, cu mâinile sucite la spate, a fost dat afară din troleibuz, în ţara sa de către nişte venetici.

Nu avem putere, nu avem voce. Am fost asupriţi, bătuţi, chinuiţi şi înjosiţi, lipsiţi de demnitate, modelaţi ca nişte păpuşi. Iată de ce Dodon are şanse să revină la putere. Iată de ce râia comunistă nu se desprinde. Iată de ce mereu vom fi la coadă. Că suntem mai tăcuţi decât nişte miei.

P.S. Nu vreau să scriu despre politică, dar câteodată dă din casă, distruge şi atunci nu mai pot.