Suflet japonez – floare de cireș

De repetate ori am auzit, citit, văzut oameni declarând sus și tare precum că ”japonezii nu au inimă, japonezii sunt reci, japonezii nu au suflet, etc.”. Atât de multe păreri că aproape m-am lăsat convinsă. Și ziceam în sinea mea ”iată oamenii care au inventat roboții au devenit roboți”. Dar nu e așa.

Zilele trecute am avut ocazia să observ mai îndeaproape oamenii. În special cum sărbătoresc. Cum se bucură de hanami – sakura japoneză (florile de cireș japonez atât de bine cunoscute în lumea întreagă). Pentru ei, japonezii, aceste flori sunt un simbol, sunt ceva sfânt fără de care Japonia ar fi o țară săracă sufletește. Despre acest simbol sunt compuse mii de melodii, poezii, istorioare. O bună parte din cultura japoneză se bazează pe aceste floricele. Dar ce miros îmbietor, dar ce frumusețe!

Cum poți spune că sunt reci și fără suflet, când ei așteaptă un an de zile pentru a se bucura câteva zile de aceste culori, mirosuri, priveliști minunate. În fiecare an, lunile martie-aprilie peste tot în țară sunt dedicate evenimentului numit hanami – în traducere literară a privi flori.

Credeam că uite, acești cireși fac flori după care, cum sunt eu obișnuită la noi, fac și fructe și uite atunci tre să fie mai mare bucuria – bucuria stomacului și a gurii mereu nesătule 🙄 . Dar nu e atât de simplu. Acești cireși sunt masculi – și tot ce fac sunt aceste minunate flori. Asta e menirea lor. Frumos, aș spune. Foarte frumos.

Și cum perioada de înflorire se apropie, fiecare își face planuri unde să plece în week-end cu familia sau prietenii la un picnic. Dar nici aici nu e atât de simplu. Fiecare merge și rezervă locul cu câteva zile în avans, și nimeni nu va veni să ocupe acest loc. Mai jos câteva exemple:

Deci aceste albastre sau verzi cuverturi sunt folosite pentru rezervare, iar mai apoi pentru a sta pe ele în timpul picnicului. Si e chiar ceva sens pentru ei în toata această activitate.

Pe hârtiile de pe cuvertură sunt scrise numele persoanelor care au rezervat acel loc și astfel nimeni nu va îndrăzni să-l ocupe. După care, când vine timpul picnicului fără haos sau ceartă fiecare își știe locul.

Iar în parc e o liniște de te iau fiorii, de zici că nu sunt oameni apți de a comunica, ci muți. Doar pe alocuri unele grupuri mai măricele se aud, sau copiii jucându-se în voie. Am întrebat: ce e cu atâta liniște? Și am primit răspuns în stil japonez: chiar dacă e sakura, și aceasta e cultura și tradiția noastră, anul acesta nu avem prea multe bucurii. Și în suflet ne bucurăm și ne întristăm în același timp. Dar tradițiile mereu vor exista, pentru noi istoria și cultura sunt mult prea importante.


O zi fericită printre copii japonezi

Unicul ingredient important în succesul japonez pare a fi atitudinea față de muncă. Aici, există reguli peste tot, există un mod corect de a le face pe toate. Regulile predomină oriunde și în orice. Instrcuțiunile la fel, nu lipsesc niciodată.

Succesul se învață de mic copil fiind, încă din băncile școlii elevii japonezi sunt obișnuiți să muncească. De curând am fost în vizită la o școală elementară japoneză (publică). Nimic deosebit, aș spune. Dar, imediat cum am intrat în prima clasă, mi-a sărit în ochi ceva:

Deci, cred că nu mai e nevoie de comentarii aici.

Toți, absolut toți, fără vreo excepție poartă uniforme, au același fel de încălțăminte iar ghiozdanele nici nu se pune problema de a se diferenția cumva. Toți le au la fel. Discriminare zero.

Mănâncă toți în clasă, împreună. În fiecare zi câțiva elevi sunt de serviciu pentru a servi mâncarea celorlalți. Sunt învățați să muncească. Fără să li se spună de fiecare dată ce și cum trebuie să facă. Ei știu deja ce au de făcut.

Și, pentru că au nevoie de un exemplu, desigur, profa nu se deosebește cu nimic. Mâncarea e gustoasă 😉 .

În pauza mare, după ce mînâncă, au de făcut curățenie. În clasă, pe hol, peste tot. Și nu e cum mă țin eu minte, doar 2-3 elevi își aveau această datorie, ci fiecare își găsește o ocupație, o să mă repet, dar iarăși fără indicațiile învățătoarei. Pur și simplu sunt educați conștiincios că ceea ce fac e spre binele lor. După care, au voie să meargă să se relaxeze. Și nu stau la taclale, de obicei, ci fac mișcare. Aleargă, sar coarda, bat mingea, orice. Sunt foarte activi. Am încercat și eu să țin pasul cu ei, dar… anii m-au trădat 😳 .

Anul școlar începe în aprilie, fiind divizat în 3 trimestre. Vacanțele sunt scurte. Chiar vacanța cea mare e doar o lună. Celelalte 2 vacanțe sunt de aproximativ 2-3 săptămâni. Și, colac peste pupăză, au atât de multe teme în timpul vacanțelor, încât sărmanii elevi nu simt diferența dintre perioada de școală sau vacanță. Când vine timpul de a merge la școală, cultura și atitudinea nu le permite să vină cu temele nefăcute. Nici nu se pune problema. E o rușine pentru ei.

Nu pot să spun că e un sistem perfect, dar cu siguranță e unul bunicel, productiv. Fără iz neplăcut.