Ce este prietenia

 “A friend is a substitute to kill your time with only when you’re single.”

(from Karei’s “the Devil’s Dictionary”)

Mă tot bântuie deseori întrebarea ce e aia prietenia. Vremurile s-au schimbat, competiţia şi supraveţuirea sunt ceea ce vedem în ochii fiecăruia din noi. Goana după bani, interese, putere, şi alte valori deseori pune în umbră sentimentul ăsta numit prietenie.

Mai nou, am auzit că prietenia e bazată pe interese. Iar interesele pot lua diverse forme: materiale, necesităţi morale, profesionale, etc. Însă dicţionarul pomeneşte de interese doar în ultima definiţie când e vorba de prietenie:

PRIETENÍE, prietenii, s. f. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciție, prieteșug. ♦ Atitudine plină de bunăvoință, prietenoasă față de cineva. ♦ Legătură între grupuri sociale, între popoare, între țări bazată pe aspirații, năzuințe, interese comune.

Şi tot căutând prin experienţe, analizând, am dedus câteva idei.

  • sunt prieteni care apar atunci când îţi este greu în viaţă. şi când durerea a trecut, nu mai ai nevoie de ei. şi-i arunci. sau dispar ei, precum un înger păzitor.
  • sunt prieteni care, oricât nu ar trece timpul, vei putea să te bazezi pe ei. chiar dacă nu i-ai văzut câţiva ani. când te revezi cu ei, ai impresia că nu aţi fost niciodată departe unul de celălalt. iar o neînţelegere trece uşor, chiar fără a căuta vinovatul.
  • sunt prieteni care apar nitam-nisam, parcă simţi nevoia lor. iar când îţi găseşti iubit(ă), nu mai ai nevoie de ei, dispari din viaţa lor. acum golul a fost umplut de altcineva. sau poate fi şi viceversa.
  • sunt prieteni cu care vorbeşti rar, despre lucruri banale, fără a intra în intimităţile unul altuia. însă ştii, eşti sigur că te poţi baza oricând pe acea persoană. şi că nu te va trăda niciodată.
  • sunt prieteni pentru care nu contează cum arăţi, nu contează ce orientare sexuală ai, lor nu le va fi ruşine să meargă cu tine alături pe stradă.
  • şi prieteni care cu prima ocazie îşi vor arăta colţii, te vor trăda.

Veţi spune că ăştia din urmă nu pot fi numiţi prieteni. De ce nu? Doar prietenia nu este ceva definit pe termen scurt, mediu sau lung. Odată ce a existat acest sentiment, a existat şi prietenia.

Unii categorisesc prietenii în: adevăraţi şi falşi nu. Oricum sunt prieteni.

Alţii numesc prieteni doar câţiva oameni, maxim 5 pe tot parcursul vieţii, dar care sunt prieteni de încredere.

Iar cea de-a treia categorie are mulţi prieteni, dar până la urmă majoritatea trag în ţeapă, pentru că cineva a fost naiv cândva.

Am privit filmul La vie en rose despre viaţa unei mari cântăreţe – Edith Piaf. Mi-a plăcut mult filmul. Şi mi-a plăcut şi mai mult atitudinea sa faţă de prieteni. Într-un ultim interviu a fost întrebată: “Care sunt prietenii Dvs. cei mai fideli?”. Răspunsul a fost unul pe măsură: “Prietenii mei toţi sunt fideli.”

Unde eşti tu, Ştefan doamne?

Încă de la liceu ţin minte foarte bine cum profesoara de istorie ne spunea, repeta şi tot repeta: turcii au fost cei mai răi cotropitori ai neamului românesc, dar niciodată nu au reuşit să ne subjuge uşor şi pentru mult timp. Iar cel mai biruitor domnitor dintre toţi a fost Ştefan cel Mare.

Aşa mi s-a întipărit, aşa ştiu şi acum. Desigur, acum văzând alte fapte şi realităţi, ştim că cei mai răi cotropitori nu au fost nici pe departe turcii. Dar asta deja e altă poveste. Să revin eu la oile mele 😀 .

Turcii acum câteva sute de ani au încercat să ne cotropească prin metode caracteristice acelor timpuri. Vremurile s-au schimbat.
Cu globalizarea asta deja îi avem ca fraţii pe turci (hehe, da de unde? pe naiba! or spune mulţi). Relaţii comerciale, mai puţin comerciale, ne fac să fim mai toleranţi. Să ducem bani în Turcia (la mare, la soare :roll:), să aducem bani din Turcia (investiţii făcute în Moldova). Să ducem fete în Turcia, să aducem băieţi din Turcia. Şirul poate fi continuat. Dar eu o să mă opresc la partea cu banii care vin din Turcia.

Ştim cu toţii ce e aia Leogrand. Un hotel mare, luxos, unde multe din zveozdurile din Moldova îşi făceau nunţile şi alte evenimente.
Personalul e compus din cetăţeni din Moldova. Pe când capii sunt turci. Da da, turci din Turcia. Turci care îşi bat joc de angajaţii moldoveni. Care dau salarii de nimic. Deja şi la stat ca un funcţionar public să munceşti e mai bine plătit. Turci care fac reduceri de personal pentru a face economii. Care dau sarcini aproape imposibile pentru a te face să scrii cerere de demisie. Turci care, după ce ai lucrat la ei câţiva ani buni cu un salariu nici pe departe cel mai bun, 6 zile/săptămână, nopţi şi weekend-uri nedormite pentru scrierea rapoartelor inutile, îşi spun în faţă că nu ai făcut nimic, că eşti de prisos. Turci care au demolat un monument istoric fără să le pese de nimic. Turci care nu sunt verificaţi dacă respectă legislaţia, codul muncii şi alte coduri. Turci care îşi fac de cap cum vor.

Dar autorităţile noastre dorm. Dorm atât de bine că nu-i clinteşti cu nimic. Mai ceva ca ursul iarna. De ce se întâmplă asta? Pentru că …

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Avem nevoie de puţină toleranţă-n plus

În maxi-taxi. Mai exact 160. Nu era aglomerat, având în vedere că era weekend. Toţi pasagerii erau aşezaţi.

O doamnă cu doi copii stătea pe scaunele din faţă. Cel mai mare avea maxim 5 ani, mezinul – maxim 1 an.
Ambuteiaj pe străzile Columna şi Ismail. Dar un ambetiaj de-a dreptul plictisitor. Cred că am stat pe Columna (pe lângă piaţa centrală) nu mai puţin de 20 de minute. Nici pe Ismail nu a fost mai bine. La un moment dat, ăla micu’ începe a face nazuri. Se plitisea copilu’. E şi firesc, dacă un adult nu are ocupaţie (citit sau ascultat muzică/ştiri în căşti) apoi îşi iese din pepeni, ce să mai zici pentru un copil: transpiraţie, miros nu tocmai din cele mai plăcute, etc.

Maică-sa (ingenioasă fumeie :roll:), a scos telefonul mobil, a pus melodia aia cu pinguinii (care mai nou a înlocuit tradiţionala Băsmăluţă pe la nunţi). Destul de enervant, de acord. Mai ales că toată lumea era plictisită şi întârzia undeva. Asta punea încărcătură şi mai mare-n atmosferă.

Ei, nu au trecut mai mult de 5 minute şi, o doamnă destul de agresiv zice:

– da vîkliuchite etu vaşu muzîku. ia ne mogu terpeti eio. voditel’, zdelaite şto-nibudi.

La care mama copilului îi spune destul de calm (dar în română): “Doamnă, copilul plânge, aşa stă liniştit. Mai bine ascultăm cum plânge, sau muzică?”

– da kaneşhna. vaşî deti izbalovannîe, vot kto vaşî deti. voditeli, ia şeass takoe ustroiu. i jalobu napişu.

Desigur, nimeni nu a intervenit în apărarea doamnei. Nici eu (ştiu, sunt lasă :oops:) .
Doamna a închis muzica, copilul a început a plânge  şi şoferul, destul de agresiv i-a zis doamnei sau îşi linişteşte copilul, sau să coboare.

A coborât. Tot nimeni nu a zis nimic.
Am rămas uluită, dar şi fără cuvinte.

Cine are dreptate? Ce se putea de zis/făcut în acest caz?

Avem zebre creative în Chişinău

Acum câteva zile citeam precum că Publika TV s-a apucat să deseneze zebre acolo unde acestea lipsesc, însă ar fi necesare. O campanie de sensibilizare, eu zic că e o campanie super. Mai ales, având în vedere că la noi vopseaua folosită pentru a desena zebre e mai puţin rezistentă decât machiajul unei domnişoare 🙄 . În ştire scrie:

“Scrieţi-ne mesajele voastre pe fiiatent@publika.md sau sunaţi-ne la 81-55-55 sau 804-804. Care sunt cele mai grave probleme din trafic cu care vă confruntaţi în localitatea voastră? Spuneţi-ne unde nu sunt treceri pietonale, dar este nevoie de ele, iar noi vom veni să le desenăm.”

O doamnă a văzut ştirea şi a încercat norocul. A fost trimis un e-mail la adresa menţionată şi… surpriză: a doua zi deja era desenată zebra pe locul indicat. Dovada o vedeţi aici.

Apoi campania s-a extins regional, ajungând în Găgăuzia 🙂 .

Bravo. Frumos. Creativ. Inventiv. Şi haios, de ce nu?

Acum un an, au fost desenate pe bd. Ştefan cel Mare treceri de pietoni în formă de clape de pian.

Doar că nu a fost extinsă. Nu a avut bani primăria. Hmmm, ca de obicei, de altfel. Nu ştiu dacă şi anul curent a fost repetată acţiunea, dar cred că ar fi fost binevenită.

Ştiam de o campanie în Stockholm unde, pe scările de la gura de metrou au fost montate clape de pian cântătoare. Apoi campania a fost preluată de mai multe oraşe din lume. Până acolo noi mai avem. Da, mult timp. Mai pui că nici metrou nu avem 😐 .

Însă ce voiam să spun e că începutul e bun.

P.S. Sper ca idilul capitalei să nu viseze noaptea că aceste zebre nevinovate colorează prea mult oraşul, şi să deie ordin a fi şterse. Nu că m-aş mira, dar ar fi păcat.

Am făcut un simplu search pe google şi am găsit zebre creative. Mie mi-au plăcut chiar 😉

O colecţie de compromisuri

Fiecare se gândește la sine, numai eu la mine.
Poate oi fi luată drept nebună, sărită de pe fix, egoistă sau mi s-or găsi multe alte adjective şi combinaţii de cuvinte ce m-ar putea descrie, dat nu prea-mi pasă. Oricum părerea mi-o voi spune. Deci aşa: eu nu cred că fiecare om are nevoie de cineva, şi nu cred că oamenii nu pot avea o viaţă fericită fiind singuri, fără familie, fără copii, fără un partener de viaţă. Pentru o bună parte din noi e greu fără familie şi copii. Pentru unii, însă, e greu să ai familie şi copii. Când ai familie şi copii, nu mai trăieşti pentru tine – trăieşti pentru dânşii…mulţi sau puţini or să-mi sară-n cap să mă contrazică. Probabil aşa gen de persoane sunt mult prea egoiste pentru o familie.
Şi atunci, care este leacul?
Nu cred că este.

Pur şi simplu fiecare din noi la un moment dat hotărăşte că hvatit jiti dlya sebya a venit timpul să împartă lumea sa cu cineva. Dacă desigur îşi dă seama ce-i asta căsătorie, familie, şi aoleu 🙄 copii. Că mulţi nu-şi dau, şi continuă să traiscă pentru ei. Ba chiar impune partenerul/partenera să trăiască tot pentru el/ea.

Desigur, în acest caz şi partenerul e vinovat. Ca ori permite aşa ceva, ori e prost şi nu vede ca este folosit în alte scopuri decât este scris în instrucţiunea de folosire 😆 şi-ar dori. Însă unora le place, se complac, căci dragostea e oarbă şi face multe din om. Uneori face atât de multe că nu mai rămâne nimic. Dar asta e altă temă.

Deşi în vremurile vechi stereotipurile şi ideile impuse de societate aveau influenţă puternică, în minţile părinţilor a unora, desigur noştri, aceste idei încă mai persistă. Trebuie să ai familie, trebuie să ai copii, nu poţi sta singur, cum aşa? 😯
Şi dacă eu nu vreau familie? Şi dacă mi-e bine aşa? Şi dacă eu repede mă plictisesc? Şi dacă sunt egoist? Şi dacă eu iubesc singurătatea mea? Şi dacă eu nu vreau să fac compromisuri? Şi ce? aaa?
Nici acum la 20, nici la 30, 40 sau 50 de ani?
Cu anii asta trece? Poate, dar nu la toţi.
Unii, cu trecerea anilor, se simt atât de comod şi bine singuri, încât atunci când parcă a venit cineva care să-l completeze, oricum nu îşi găseşte loc. Este deranjat, după ce dispare pasiunea şi înflăcărarea de la început. Nu merge. Uite aşa, simplu şi dureros: nu merge. Căci singurătatea a devenit partenerul ideal. A ocupat locul unui partener real, din carne şi oase, sentimente şi trăiri,  dureri şi lacrimi.
Iar ăştia care nu vor pe cineva alături pentru o perioadă lungă, se consideră nebuni şi stranii, deoarece sunt non-conformişti.
Viaţa, în general, e o colecţie de compromisuri.